(continuare din numărul anterior)

Cât ne costă gazificarea?

Deja de mai mult de 5 ani autoritățile moldovene realizează un ambițios program de gazificare. Lansat în anul 2002, Programul național de gazificare prevede ca, până la finele anului 2009, toate cele 1528 de localități de pe malul drept al Nistrului să aibă acces la gazul natural. Dacă ținem cont că la începutul anului 2000 la conducta de gaz erau conectate doar 208 localități, adică mai puțin de 14 la sută din total, iar la începutul anului 2007, numărul acestora a ajuns la 727, sau circa 47,6% din total, apoi progresul este evident. Gazificarea se desfășoară însă neuniform. În prezent doar raioanele Criuleni și Taraclia, UTA Găgăuzia, municipiile Chișinău și Bălți sunt gazificate în proporție de 100%. În același timp în raionele Soroca și Ungheni cota de gazificare este de 3-5%. Numărul consumatorilor însă nu a crescut cu aceleași ritmuri. Astfel, dacă în anul 2000 erau înregistrați circa 310 mii de consumatori de gaze naturale, la începutul anului curent numărul acestora a crescut până la 517 mii. Dacă ținem cont că o familie în Moldova este compusă din 2,6-2,8 membri, apoi, în prezent, au acces la gazul metan circa 1,4 mln din locuitori, s-au în jur 40 la sută din populația republicii.

Creșterea lentă a numărului de consumatori se reflectă și în consumul gazelor, care în anul 2006, practic, a stagnat, deși Ministerul Industriei și Infrastructurii prognozase o majorare cu 6-7%.
Extinderea rețelelor de gaze, fără o majorare semnificativă a numărului de consumatori, a dus la creșterea cheltuielilor suportate de întreprinderile de distribuție a gazelor din cadrul «Moldovagaz», acestea reflectându-se tot mai mult în tarife mai mari. Astfel dacă pe parcursul anului trecut și a celui curent tarifele de la gaze au crescut în mediu de 2,35 ori, cele de distribuție - de 2,8 ori. Creșterea semnificativă a tarifelor la gaze are ca efect și descreșterea interesului consumatorilor casnici de a se conecta la acest tip de servicii. Fenomenul respectiv a fost și este stimulat de tarifele uriașe percepute de firmele specializate în construcția de gazoducte și racordarea la acestea a consumatorilor casnici. În unele localități consumatorii au fost obligați să achite circa 14-16 mii de lei pentru racordarea la rețelele de gaze. Majoritatea consumatorilor însă nu este în stare să achite asemenea sume exorbitante. În același timp, conform unor calcule, cu o asemenea sumă un locuitori de la țară își poate procura necesarul de lemne și cărbune pentru 6-7 ani.

Jăcmăneală pe seama consumatorilor

După 3-4 ani de gazificare intensă prețurile mari la racordarea la rețeaua de gaze au stârnit în sfârșit și îngrijorarea autorităților. Directorul general al Agenției Construcții și Dezvoltare a Teritoriului, Igor Semenovcher, califica, la începutul anului curent, situația creată drept genocid. Potrivit lui, prețul real al lucrărilor de racordare este de cel puțin cinci ori mai mic. Guvernul a adoptat și el la începutul anului o decizie, prin care a anunțat că va reglementa modul de formare a prețurilor pentru proiectarea și construcția sistemelor de alimentare cu gaze naturale a populației. Deși au trecut mai mult de 5 luni decizia nu a fost încă publicată și astfel nu se poate spune care va fi modul de formare a prețurilor la proiectarea și construcția gazoductelor. Acestea însă ar urma să fie folosite de toți agenții economici implicați în lucrările de construcție a conductelor. Este curios faptul că în domeniul gaificării dispun de licență 560 de companii de profil, dar numărul sudorilor, specialiști în gazificare autorizați, fără de care aceste companii nu ar putea activa este de doar 219 (!). Nu putem să nu ne întrebăm cu ce se ocupă mai mult de jumătate din fimele cu licență de gazificare.

Potrivit directorului Agenției Construcții și Dezvoltare a Teritoriului, prețul estimativ al racordării unui beneficiar la rețelele de gazificare variază între 1000 și 1200 de lei, adică de 10-12 ori mai puțin decât sumele care se percep în prezent. În opinia lui Semenovcher, cheltuielile reale pentru instalarea unui metru de țeavă, cu racordarea la rețeaua de presiune joasă din perimetrul localității, nu depășesc suma de 50-60 lei, cheltuielile pentru construcția gazoductului până la marginea satului, centrului raional fiind pe seama statului. Ghenadii Abașchin, președintele SA «Moldovagaz», a estimat însă costurile respective la 3000-3500 de lei. În opinia sa, varianta optimă ar fi stabilirea unor prețuri fixe pentru racodarea consumatorilor la rețeaua de gaze, care ar elimina multe din problemele iscate. Care este prețul real nu este clar, dar este evident că în acest domeniu trebuie să de pus lucrurile la locul lor. În caz contrar, chiar dacă autoritățile vor aloca de la bugetul național sute de milioane de lei pentru a construi conducte de presiune înaltă și medie, pentru a aduce acest combustibil până în toate localitățile țării, la ele se vor conecta câțiva consumatori și în consecință costurile de întreținere a rețelelor se vor reflecta în tarife exorbitante. Altfel spus, banii vor fi aruncați pur și simplu pe vânt. Până în prezent, autoritățile au cheltuit pentru realizarea Programului de gazificare circa 1 mlrd de lei. Cheltuielile populației și agenților economici sunt și ele pe măsură. De altfel, Banca Mondială a recomandat autorităților moldovene ca în condițiile majorării de către «Gazprom a tarifelor la gazele naturale, să revizuiască programul de gazificare și pentru localitățile mici și îndepăratte de rețeaua de gaze să fie găsite alte soluții decât gazificarea.

Cu toate acestea, autoritățile insistă asupra realizării integrale a programului. “Programul de gazificare de a tuturor localităților a fost și este necesar. Practic, în toate raioanele țării au fost elaborate programe locale de gazificare. Până la finele anului 2009, indiferent de așezarea geografică și de numărul populației, suntem obilgați să prezentăm flacăra albastră, adică gazul și să conectăm la conducta de gaz minimum un consumator, în primul rând, școală sau grădiniță”, declara vara trecută premierul Tarlev în cadrul unei ședințe cu șefii raionelor.

Baloane de săpun înainte de alegeri

Ambiția autorităților de a continua cu orice preț programul de gazificare poate duce la situații în care gazul să fie adus până la marginea unei localități și nici un consumator să nu se conecteze.

Nu întâmplător creșterea lentă a numărului consumatorilor l-a făcut pe șeful statului Vladimir Voronin să declare, în cadrul unei recente ședințe, că «a aduce gazul până la sat este doar un prim pas, trebuie ca fiecare gospodărie în parte să fie racordată la sursa de gaze naturale”. În anul 2006, bunăoară, au fost conectați la conducta de gaze 31 de mii de cetățeni sau doar câte 42 de consumatori în fiecare din cele 727 de localități gazificate. În vederea sporirii accesului consumatorilor casnici la sursele de gaze naturale, Președintele a lansat inițiativa conectării gratuite, din contul bugetelor centrale și locale, a 11 categorii de cetățeni din localitățile rurale, care să includă veteranii, pensionarii, invalizii, participanții la conflicte armate, la lichidarea consecințelor catastrofei de la Cernobîl, medicii, pedagogii. Inițiativă, care încă nu s-a materializat. Dincolo de toate acestea rămâne nesoluționată o altă problemă. Gazificarea se face în special pe banii statului și a consumatorilor, în timp ce, în lume, de regulă, de construcția acestor rețele se ocupă compania furnizoare. Pe seama «Moldovagaz», întreprindere ce deține monopolul de transportare și furnizare a gazelor, au revenit doar 10% din conductele construite în anul 2006. Întreprinderea susține că nu are bani pentru a investi în construcția de conducte. În anul 2005, însă «Moldovagaz» a înregistrat un profit de circa 156 mln lei. Așa că, dacă s-ar dori, bani se pot găsi.

Din 2001, rețeaua de distribuție a gazelor naturale din R.Moldova a fost extinsă semnificativ din sursele alocate de la bugetul de stat, din banii agenților economici, cei ai popoluației și din alocațiile Fondului de Investiții Sociale. Aceste eforturi constituie o parte a atenției Guvernului acordată gazificării. În realitate, însă, majoritatea consumatorilor din zonele rurale, nu-și pot permite să utilizeze gazele naturale la prețurile mereu în creștere, din care cauză capacitatea conductelor de gaze naturale nu este utilizată la capacitate maximă, iar SA «Moldovagaz» nu este interesată să accepte deservirea conductelor de gaze naturale în localitățile unde consumul de gaze este redus.

Un exemplu caracteristic pentru felul cum decurge la noi gazificarea și cine administrează gazoductele îl oferă întreprinderea „Bălți-gaz” SRL din cadrul «Moldovagaz». Conform datelor întreprinderii, la începutul anului curent, în propietatea acesteia se aflau 191 km de rețele de distribuție a gazului. În același timp, întreprinderea exploatează peste 980 km de conducte. Altfel spus, 790 km de conducte nu aparțin întreprinderii. Cele 790 km au fost construite pe banii alocați de Guvern, din banii agenților economici și din sursele cetățenilor. Întreprinderea gestionează aceste conducte ce depășesc de 4 ori lungimea celor aflate în propietate, în baza Hotărârii Guvernului nr. 683 din 18.06.04 „Despre aprobarea Regulamentului privind modul de transmitere a rețelelor de gaze naturale întreprinderilor de gaze naturale ale SA „Moldovagaz” la deservire tehnică”.

De notat că în anii 2004-2006, „Bălți-gaz” a construit din sursele proprii doar 9,6 km de rețea de gaze naturale, cheltuind în acest scop ceva mai mult de 9 mln lei. În aceeași perioadă, întreprinderea a luat la exploatare peste 240 km de conducte construite pe bani publici.

Licitații cu bucluc

Unele primării încearcă să scape de monopolul deținut de «Moldovagaz» și întreprinderile subordonate ei. În iunie 2006 primăria din Hâncești a decis să scoată la vânzare un gazoduct construit pe bani autorităților locale, care era exploatat de filiala din localitate a întreprinderii «Cimișlia-gaz» SRL. A fost anunțată o licitație publică, anunțul fiind publicat în «Monitorul Oficial». Peste câteva zile, administrația „Moldovagaz” a cerut, printr-o scrisoare oficială, Guvernului și Președinției blocarea licitației. Argumentul invocat este că înstrăinarea nu se știe cui a gazoductului ar periclita securitatea energetică a țării. Totodată, coducerea „Moldovagaz” și-a argumentat nedorința de a participa la licitație prin faptul că întreprinderea nu ar dispune de bani pentru achiziția de noi gazoducte. Aceasta, în timp ce finalizase anul 2005 cu un profit de peste 150 mln lei. Drept urmare, au fost create câteva comisii speciale, la primăria respectivă au venit „specialiștii” de la CCCEC și alte organe de control. Autoritățile locale au rezistat presiunilor și au vândut până la urmă gazoductul obținând peste 6 mln lei de la întreprinderea «Rotalin-gaz». Această întreprindere s-a angajat, între altele, să extindă din contul său rețeaua de gaze la Hâncești. În alte raioane și orașe însă autoritățile locale se tem să se pună în poară cu «Moldovagaz» și cu Guvernul care, deseori, în mod deschis face lobby monopolistului gazier din Moldova.

Ce fel de securitate energetică?

Rețeaua existentă de gazoducte magistrale nu asigură însă o securitate energetică a Republicii Moldova. În anul 1992, Chișinăul, pe seama căruia revine peste 50% din consumul de gaze naturale din Republica Moldova (malul drept al Nistrului), s-a pomenit fără gaze după ce autoritățile secesioniste de la Tiraspol au blocat livrările închizând robinetul 26A și suspendând furnizarea de gaze prin gazoductul magistral Odesa-Tiraspol-Chișinău. Drept urmare, gazoductul construit la finele anilor 60, în prezent nu mai poate fi folosit la capacitate maximă. În februarie 2005, după o pauză de 13 ani, s-a încercat reluarea furnizării de gaze prin această conductă, dar, după 8 ore de funcționare, administrația de la Tiraspol a impus închiderea robinetului. Pentru asigurarea fiabilă cu gaze naturale a Chișinăului și raioanelor din centrul Moldovei a fost reconstruit de urgență un segment din conducta Râbnița-Chișinău, care însă trece prin zone cu risc mare de alunecări de teren, ceea ce pune în pericol livrările. De asemenea, pentru asigurarea securității republicii în domeniul aprovizionării cu gaze naturale, în anul 2006, a fost în sfârșit inițiată construcția conductei Tocuz-Căinari-Mereni, cu lungimea de 72 km și un cost evaluat la 22,5 mln. USD. În prezent se examinează și posibilitatea construirii gazoductului magistral Drochia-Ungheni-Iași, cu lungimea de 95 km și un cost de circa 48,9 mln. USD. Primul gazoduct va realiza conexiunea Chișinăului la gazoductele magistrale prin care se transportă gazele naturale rusești spre Balcani. Al doilea gazoduct, pe lângă faptul că va permite realizearea gazificării a zeci de localități, ar urma să permită majorarea cu 2-3 mlrd metri cub a volumelor anuale de gaze exportate prin teritoriul R.Moldova spre România.

Realizarea acestor proiecte a fost și este tergiversată, atât de lipsa mijloacelor financiare, cât și de nedorința “Gazprom”-ului de a participa la construcția lor. De exemplu construirea gazoductului magistral Drochia-Ungheni-Iași urma să fie realizată încă în anii 2003-2004, de către „Moldovagaz”.

«Gazprom»-ul cu painea și cuțintul

Problemele legate de posibilitatea achitării plăților pentru gazele naturale consumate, create de creșterea prețurilor la gazele naturale prezintă actualmente provocări reale la eforturile de gazificare în întreaga Europă. Diferențele de la situația unor vecini ai Republicii Moldova rezidă în faptul că Guvernul deține o cotă minoritară în infrastructura existentă și că teritoriul țării este traversat numai pe distanța de 100 km de gazoductul magistral al «Gazprom»-ului, care pleacă spre statele din Balcani. Unele conducte de gaze de capacități mai mici din interiorul Moldovei sunt conectate la gazoductul magistral, restul fiind conectate la gazoductele magistrale care traversează teritoriul Ucrainei. Astfel, eventuala posesiune a conductelor de transport al gazelor naturale de către Moldova nu ar avea același efect pe care îl are în Ucraina. Pentru comparație rețeaua de transport a gazelor din Ucraina include 36 mii km de conducte magistrale, inclusiv 14 mii km cu un diametru de la 1020 șa 1420 mm și pe aici trec 80 la sută din gazele rusești pentru Europa.. 
Rețeaua de transport a gazelor din Moldova include doar 580,8 km, de conducte cu diametru de 800 mm,1020 și 1200 mm.

Conform ultimelor informații, «Gazprom» ar fi gata să participe cu resurse financiare la realizarea unor proiecte investiționale în sectorul energetic și gazier al Moldovei. La fel ca în cazul energiei electrice, simpla declarare pe hârtie că piața este deschisă nu presupune și crearea de facto a unei piețe competitive. Atât sectorul gaze cât și cel al energiei electrice se confruntă în prezent cu probleme similare vizând sursele de furnizare. Competiția la nivelul furnizării este posibilă doar în contextul existenței surselor suplimentare de furnizare. Chiar și în cazul când Guvernul Moldovei ar putea contracta gaze din regiunea Asiei Centrale, «Gazprom»-ul este destul de reticent în acordarea accesului la rețeaua sa pentru a furniza gaze din aceste țări. Se cunoaște tendința «Gazprom»-ului de a percepe prețuri mari pentru tranzitarea gazelor, fapt care face necompetitivă furnizarea gazelor din aceasta sau alte surse decât «Gazprom». SA «Moldovagaz», care este o companie-proprietate a «Gazprom»-ului, de fapt nici nu are stimulente suficiente pentru a contracta gaze naturale de la alți furnizori decât «Gazprom».

Suplimentar, dependența de Gazprom este agravată și de mărimea datoriei SA «Moldovagaz» către «Gazprom» pentru gazele naturale consumate în anii 1990, care se cifrează la circa 325 mln USD, inclusiv penalitățile. Această sumă nu include datoria Transnistriei care, până la achiziționarea acțiunilor Tiraspoltransgaz de către Gazprom, se ridica la mai mult de 1,25 mlrd USD.

Investigația a fost realizată cu sprijinul Asociației Jurnaliștilor din Danemarca FUJ/SCOOP