Ajuns la ultimul episod al „poveștii” mele, datorez cititorului o explicație - materialul cu pricina l-am scris la comandă și comanditarul am fost eu. Fac respectiva remarcă, deoarece la noi se acreditează cu multă plăcere și interes (!) ideea falsă că asemenea materiale ar fi o comandă pe care jurnalistul o execută orbește și că ea nu i-ar aparține autorului, ci patronului sau redactorului-șef al ziarului care, la rândul lor, ar face jocul vreunui partid politic. Această opinie se cultivă premeditat pentru a-i discredita pe jurnaliști, a-i prezenta publicului ca pe niște mercenari fără scrupule, diminuându-le astfel credibilitatea. Așadar, repet: am scris acest material la comanda mea, conducerea redacției asigurându-mi doar satisfacția profesională de a nu fi sâcâit cu sfaturi sau cenzurat.

Accept ca părerea mea să fie subiectivă, dar cred sincer că o prostituată e infinit mai onorabilă decât un om de cultură care se vinde unor politicieni, atentând în acest mod la propriul talent și autodesființându-se ca artist. Dar pe de-a dreptul dezgustător e artistul care-și schimbă idolii politici în funcție de beneficiul material pe care-l poate stoarce din fiecare. Acesta nu mai e nici om, nici artist. Dacă, în politică, trecerea dintr-o luntre în alta e un fenomen frecvent și acceptat ca firesc atunci când apar dezacorduri și incompatibilități, situația e cu totul alta în cazul intelectualilor care își schimbă „zeii” în funcție de interese, în loc să trăiască prin artă. De aceea, când l-am auzit pe Tudor Tătaru (care altădată ne asigura că „cel mai bun om de pe pământ” e Urecheanu) cum declară despre cel căruia i-a purtat „sicriul” în spate prin centrul capitalei: „Eu îl iubesc pe Stepaniuc! El e cel mai bun om de pe pământ!”, ca peste puțin timp să facă aceeași declarație de dragoste lui Voronin, am înțeles că realmente acest om nu iubește pe nimeni. Atunci mi-am și propus să intru în mașinăria asta diabolică, ca să aflu cum un artist talentat poate fi transformat într-o jalnică și, totodată, periculoasă marionetă politică.

Publicist, agronom, aviator…

Să vedem mai întâi cum vrea să fie perceput de lume însuși Tătaru. Prima și cea mai nevinovată minciună a lui este că profesează vreo 30 de meserii: regizor, artist, agronom, aviator, clarinetist, parașutist, tractorist, publicist, fluierar, șofer ș.a.m.d. În realitate, doar primele două meserii par să-i aparțină și cred că dacă ar fi muncit insistent, ar fi putut să ajungă un artist de elită. Agronom și aviator am văzut cum e. Nu exclud faptul că poate fi și un bun șofer sau tractorist, dar sunt convins că mai degrabă aș ajunge eu campion al lumii la trântă decât Tătaru - publicist, așa cum îl prezenta și NIT-ul. Chiar dacă această televiziune are standarde de calitate atât de „democratice”, încât și un Batog se consideră publicist, Tătaru „nu trage” la acest cântar - lumea l-a văzut săptămâna trecută la NIT, cum înjura ca un birjar… Mai mult, cererile sale către diferiți primari și președinți - compuse din câteva fraze - ne descoperă un om certat rău cu gramatica și stilistica. Nu atestă calități de publicist nici „pitoreștile” sale texte „publicistice”, găzduite cu interes și la timpul oportun de gazetele prezidențiale. Deși adânc lucrate de „stiliștii șefi” ai acestor gazete (prin târg se zvonește că autorul articolelor nici nu e Tătaru, ci un oarecare Ion), textele lui „publicistice” sunt pur și simplu penibile…

Grandoman, supus, „imun”

Lui Tătaru îi place să vorbească despre sine la persoana a treia, fapt ce trădează un grad evoluat de grandomanie. El se crede iubit și răsfățat de tot poporul, prieten cu toate personalitățile marcante din RM, inclusiv cu toți șefii de stat și capabil să rezolve orice problemă. Simțindu-se deja „clasic nemuritor”, n-a mai așteptat „avizul” istoriei, înălțându-și propriul monument în curtea „Buciumului”. Se fotografiază și vorbește cu bustul sau ca Brejnev cu propriul monument și nu se simte deloc idiot în această ipostază. Obsedat de sindromul micului Napoleon, Tătaru se vrea oriunde și mereu în centul atenției, încercând să fie observat de toți, fără să se întrebe dacă nu cumva comportamentul său îl face ridicol ori deranjează pe cei din jur. Deosebit de caraghioase sunt încercările lui Tătaru de a se impune ca un om al dreptății, profitând în același timp de toată lumea și mințindu-i pe toți fără rușine. Când se schimbă guvernările, Tătaru își schimbă fără probleme și viziunile, întoarce demonstrativ spatele foștilor idolii și prieteni. Fără nicio remușcare, el îi înjură pe aceștia cu cele mai grele sudălmi și jignitoare expresii, transpiră și flutură nervos din mâini, amenință că va înarma poporul cu furci și vor porni împreună împotriva celor ce nu-l iubesc pe Voronin… Conștient că pentru asemenea „servicii” va fi protejat de Putere, Tătaru se complace în dezordinea în care se află, se consideră imun, calcă pe principii morale și legi, crezându-se infailibil ca Buddha. Drept răsplată, în loc să fie luat la întrebări de Procuratură, Voronin - care se tot laudă că luptă contra corupției - îi dă Ordinul „Meritul Civic” și o mașină, parlamentul îl alege în Consiliul de Observatori, iar guvernul adoptă în interesul lui Tătaru două hotărâri care se bat cap în cap cu legislația națională și cea europeană.

„Păpușă politică”

Evident, Voronin are nevoie de asemenea „artiști” - în situația în care intelectualii autentici rămân în opoziție față de Puterea comunistă, vorba ceea, și cărăbușul e carne. Iar Tătaru, la rândul său, se mulțumește să-și calce pe demnitate, înțelegând că numai statutul de „păpușă” îi asigură libertatea și afacerile. Comuniștii folosesc oameni ca Tătaru în speranța că, prin ei, vor putea minți din nou electoratul. Nu se știe însă câte voturi le va aduce Tătaru, căci e mult prea mare numărul celor pe care el i-a mințit și continuă să-i mintă… Cu toate acestea, nu pot vorbi cu ură despre Tătaru. Pentru că el, ca artist, a dispărut, precum afirmă și Iulian Filip: „Tătaru a murit, iar despre morți nu se vorbește nici de bine, nici de rău”. Umilindu-se până la dezgust în fața comuniștilor, lăsându-se de artă de dragul banilor, el a pierdut încrederea oamenilor și a rămas de fapt fără nimic - cu aceeași viză de reședință în odaia de cămin, zace singur, fără lumină, telefon și căldură la „Buciumul”… Vă imaginați ce va însemna pentru Tătaru plecarea de la putere a lui Voronin?!.

Un bufon… singur

Cei care mai vizitează „Buciumul” îl găsesc pe Tătaru tot mai solitar, uneori chiar plângând de singurătate și învinuindu-i pe toți de trădare… Cică, în ultimul timp, s-a dezamăgit și în Voronin. Nu mai crede în nimeni pentru că nimeni nu mai crede în el. O fostă actriță la „Buciumul” mi-a mărturisit cum l-a vizitat recent: „M-a invitat pe mine și pe alți actori ca să ne filmăm la „Buciumul”. Când am văzut reporteri de la Moldova 1 și NIT și pe Tudor băgându-se în cameră și strigând: „Bravo!”, mi-am dat seama că vrea să demonstreze cuiva că la „Buciumul” se mai lucrează și am refuzat să mă filmez. Pe urmă am stat cu el de vorbă. Era distrus, decepționat și mi se jeluia că toți i-au întors spatele. Plângea și înjura tare. Nu mai era Tudor cel de altădată… I-am spus: „Tătaru, te-au ajuns păcatele!”.

și Serafim Urecheanu ne spune că, la începutul lui 2008, Tătaru a vrut să se întâlnească cu el, transmițându-i prin cineva următorul mesaj: „Eu, prostul de Tătaru, cum m-am purtat cu omul ista! Aș vrea să-mi cer scuze”. Urecheanu n-a vrut să-l vadă și e de părere că Tătaru a trecut la PCRM doar ca să nu fie tras la răspundere, dar că Voronin se va convinge mai târziu cu cine s-a legat. „El e folosit în calitate de bufon, de cățel care mediatizează prostiile comuniștilor, dar la urmă va întoarce armele contra lui Voronin Sunt ferm convins că va turna mult mai multe zoi peste Voronin decât toarnă azi peste mine”, consideră liderul AMN.

Nu știu de va fi așa sau altfel, dar cred că Tătaru mai are o șansă - să se retragă cuminte și să facă un film bun, prin care să ne uimească și să ne bucure pe toți. Ar putea, de asemenea, să se mute cu traiul în casa părintească din Pojăreni, dacă va fi primit de fratele său, să-i strângă bărbătește mâna lui Iacob Tătaru și să-i zică: „Mulțumesc, băiete, că ai rămas viu!”. Ar mai putea să reînvețe să vorbească mai frumos, fără înjurături și amenințări, să arunce pistoalele și revolverele și să nu mai toarne zoi în capul foștilor prieteni. Și, dacă va reînvia artistul din el, lumea îl va ierta. Atunci toate se vor aranja de la sine, fiindcă nimeni, în afară de comuniști, nu are nevoie de un Tătaru-„păpușă politică”. Dar nici de un Tătaru pușcăriaș. Lumea are nevoie de un Tătaru artist, și gata. E mult? E puțin? E încă posibil așa ceva?

 

+++

 

Umilindu-se până la dezgust în fața comuniștilor, lăsându-se de artă de dragul banilor, el a pierdut încrederea oamenilor și a rămas de fapt fără nimic - cu aceeași viză de reședință în odaia de cămin, zace singur, fără lumină, telefon și căldură la „Buciumul”…