Manole şi alţii versus Republica Moldova

În septembrie 2009, CEDO a dat câştig de cauză reclamanţilor în dosarul Lasisa Manole şi alţii versus Republica Moldova, constatând, în unanimitate, încălcarea articolului 10, libertatea de exprimare. 

Potrivit celor nouă reclamanţi, foşti sau actuali jurnalişti la televiziunea publică, Larisa Manole, Corina Fusu, Mircea Surdu, Dinu Rusnac, Viorica Cucereanu-Bogatu, Angela Aramă-Leahu, Ludmila Vasilache, Leonid Melnic şi Diana Donică, TVM a fost supusă cenzurii pe întreg parcursul existenţei sale. Totuşi, după februarie 2001, când PCRM a câştigat cu o majoritate largă alegerile parlamentare, cenzura a devenit intolerabilă. Cenzura era, de obicei, efectuată pe calea instrucţiunilor verbale care veneau, în ordine ierarhică, de la preşedintele Companiei la editori. În special, reclamanţii au pretins că, începând cu februarie 2001, niciun partid de opoziţie nu a beneficiat de timp de emisie; orice reportaj care conţinea un punct de vedere diferit de cel al Partidului Comuniştilor era interzis; cuvinte şi expresii precum „român”, „limba română”, „Basarabia”, „istoria românilor”, „regim totalitar” etc. au fost interzise; s-a interzis orice referire la anumite perioade istorice precum perioada dintre cele două războaie mondiale, foametea organizată în URSS, regimul stalinist, deportările în GULAG şi perioada renaşterii naţionale din 1989. Evenimentele care urmau să fie reflectate în buletinele de ştiri erau atent selectate şi numai un număr limitat de jurnalişti avea dreptul să facă reportaje despre autorităţile publice. Se putea face referire numai la agenţia de ştiri de stat „Moldpres”, iar opoziţia era denigrată. Dacă exista vreun reportaj în care erau incluşi reprezentanţi ai opoziţiei, interviurile erau trunchiate, iar orice discurs era substituit de declaraţiile jurnaliştilor sau de textul scris de agenţia de ştiri „Moldpres”. Reportajele despre activitatea Guvernului durau trei-cinci minute. Restul reportajelor durau 60-90 de secunde.

La 25 februarie 2002, 331 de angajaţi ai TVM au semnat o declaraţie de protest împotriva cenzurii. La 27 februarie 2002, angajaţii TVM au decis să declare grevă pasivă şi, în acest scop, a fost ales un Comitet de Grevă. Comitetul de Grevă a prezentat conducerii TVM şi Guvernului o listă de revendicări cu privire la abolirea cenzurii de la Televiziunea şi Radioul Naţional. În acelaşi timp, editorii şi prezentatorii de ştiri, în pofida presiunii din partea administraţiei Companiei, au început să prezinte ştiri „necenzurate”. La 7 martie 2002, Parlamentul a creat o comisie parlamentară specială, care să elaboreze „o strategie pentru îmbunătăţirea activităţii [TVM]”.

Unul după altul, liderii mişcării greviste au început să fie concediaţi din funcţiile lor prin diferite metode şi să fie supuşi sancţiunilor disciplinare. Diverse sancţiuni disciplinare au fost aplicate reclamanţilor Larisa Manole şi Dinu Rusnac. În martie şi aprilie 2002, liderii Comitetului de Grevă au fost interogaţi de către anchetatori penali cu privire la protestele organizate de ei în faţa clădirii Companiei.

La 7 iunie 2002, preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a făcut o declaraţie de presă cu privire la Companie. El şi-a exprimat rezervele faţă de o rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a cerut autorităţilor Republicii Moldova să transforme Compania de Stat „Teleradio-Moldova” într-o companie publică, însă a declarat că, în calitate de preşedinte, el va trebui să fie de acord dacă o astfel de schimbare va avea loc. Vladimir Voronin a mai declarat că protestele anticomuniste desfăşurate între lunile ianuarie şi aprilie au fost organizate de „persoane needucate, persoane sălbatice, pitecantropi”.

La 26 iulie 2002, Parlamentul a adoptat Legea cu privire la instituţia publică naţională a audiovizualului Compania „Teleradio-Moldova”, prin care Compania de Stat „Teleradio-Moldova” a devenit o Companie Publică. În conformitate cu noua lege, angajaţii vechii Companii de Stat trebuiau să treacă o procedură de selectare pentru a fi angajaţi la Compania Publică. Niciunul din reclamanţii care au lucrat în cadrul Departamentului Actualităţi nu a fost confirmat în funcţie şi nici majoritatea persoanelor care au fost active pe parcursul grevei din 2002.

Curtea a notat că, aproape pe toată durata de timp în chestiune, TVM a fost  canal de televiziune care avea acoperire naţională. Aproximativ 60% din populaţie locuia în localităţile rurale, fără acces sau cu acces limitat la televiziunea prin cablu sau satelit. În aceste circumstanţe, era de o importanţă vitală ca TVM să transmită noutăţi şi informaţii exacte şi echilibrate, iar emisiunile sale să reflecte diverse opinii politice şi statul are o puternică obligaţie pozitivă de a organiza condiţii pentru a permite ca aceasta să fie realizat. (...)

În concluzie, având în vedere în special monopolul virtual al TVM în Moldova, Curtea a constatat că autorităţile de stat nu şi-au îndeplinit obligaţia lor pozitivă. Pe durata de timp relevantă, cadrul legislativ era viciat, deoarece nu prevedea suficiente garanţii împotriva controlului administraţiei TVM şi, prin urmare, asupra politicii editoriale, de către organul politic al Guvernului. Aceste carenţe nu au fost remediate după adoptarea şi modificarea Legii cu privire la instituţia publică naţională a audiovizualului Compania „Teleradio-Moldova”.

Curtea a considerat că statul pârât aveau obligaţia, prin prisma articolului 46 CEDO, de a întreprinde măsuri de ordin general în vederea modificării legislaţiei care a dus la constatarea violării art. 10 CEDO în această cauză. În septembrie 2009, Curtea nu s-a expus asupra satisfacţiei echitabile, rezervând această chestiune pentru o hotărâre separată. Guvernul Moldovei şi compania reclamantă au avut la dispoziţie trei luni pentru a depune la Curte observaţii scrise cu privire la acest subiect sau, eventual, pentru a încheia un acord amiabil.

În iulie 2010, Curtea a acordat fiecărui reclamant câte 2.000 de euro cu titlu de daune morale, precum şi 8.940 de euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Sursa: lhr.md