Puțini dintre cei care trec pe străzile Alexandru cel Bun sau Columna din Chișinău, prin regiunea Pieței Centrale, știu că micile blocuri de la marginea șoselei - majoritatea dintre care sunt depozite sau magazine - ascund de ochii trecătorilor o curte în care se preconiza să fie ridicat cel mai important complex cultural național al RM, dar care a ajuns să fie adăpostul unui singur om. Și mai puțini sunt cei care au ocazia să-l vadă pe viu pe „stăpânul” veșnic trist și nemulțumit al edificiilor de pe acest teren. Chiar și vecinii săi îl ocolesc cu suspiciune și evită să discute cu el. Deși curtea respectivă e loc public și în ea poate intra oricine dorește, porțile îi sunt întotdeauna încuiate. Dacă cineva va avea curajul să bată la una din porți, va ieși un bărbat care-i va spune că „stăpânul” lipsește și nu se știe când se va întoarce. Poarta principală către acest loc este umbrită de școala de arte „A. Șciusev”, al cărei director, Victor Cuzmenco, susține: „Tot ce se întâmplă peste gard e foarte straniu…”. Cu toate acestea, în curtea cu pricina au putut intra nestingheriți toți președinții R. Moldova, fiind întâmpinați cu osanale, laude, vin și colaci. „Stăpânul” se străduiește să fie umil și supus față de toate primele persoane în stat, indiferent de opțiunile lor politice, însă doar atâta timp cât aceștia se află la putere.

Cine n-a auzit despre Tudor Tătaru? Anume el a declarat într-o emisiune TV că, de-ar conduce țara, ar face în toată RM asemenea ordine precum a făcut la „Buciumul”. Curioși, am vrut să vedem și noi cât de ordonat e Tudor Tătaru, care se vaietă veșnic că e sărac, nedreptățit și amenințat, dar în care s-au investit milioane… Menționăm că încercările noastre de a discuta cu Tudor Tătaru au eșuat, deși, inițial, el a acceptat să se întâlnească cu noi…

Efectuând această investigație, am rămas uluit să constat că o mulțime de oameni se tem de un artist. Am văzut persoane - bărbați în toată firea - care mă priveau cu groază când îi rugam să-mi vorbească despre Tătaru. Paradoxul e că aceștia - democrați și comuniști - altădată au crezut în el ca într-un prieten. Ei m-au asigurat că Tătaru poate face orice dorește și niciodată nu va fi pedepsit, că el nu iartă pe nimeni și că e protejat de însuși șeful statului. Or, frica de Tătaru înseamnă frică față de Voronin, lucru care, credem noi, ar trebui să atragă atenția întregii opinii publice din RM.

Povestea omului acestuia e mult mai lungă, dar relatările pe care ni le-au făcut prietenii de copilărie și colegii săi de clasă nu-și au loc în acest material, pentru că, la vârsta adolescenței, cine dintre noi n-a greșit? De aceea, să începem din clipa în care numele lui Tudor Tătaru a devenit cunoscut. Iar aceasta s-a întâmplat datorită promovării de care s-a bucurat din partea regretatului Emil Loteanu, care i-a fost profesor la Cursurile superioare de cinematografie de la Moscova, unde a fost recomandat de Anatol Codru, și a lui Andrei Tamazlâcaru, la care a trecut o altă lecție importantă pentru cariera sa de artist. O mare parte a filmelor lui Tătaru, care promiteau un mare talent, au fost făcute la „Studioul filme folclorice și comedie” SRL, fondat în 1992 împreună cu jurnalistul Igor Grosu și Anatol Codru. Fiindcă societatea nu avea niciun venit, Grosu și-a căutat degrabă un alt serviciu, iar Codru a plecat în urma unui conflict cu Tătaru, despre care nu vrea să-și amintească, deși Igor Grosu susține că cineastul a fost „alungat mojicește”.

„Întotdeauna apare ca un infantil”

Peste un an, Igor Grosu revine aici în calitate de director artistic, dar au trecut doar șase luni și, de ziua sa de naștere, este demis „pur și simplu”. „Tocmai primisem un buchet de flori din partea lui Serafim Urecheanu, când Tătaru a intrat în birou și mi-a spus că-s concediat. Nu avusesem niciun conflict și mă gândeam că e o glumă. „Așa nu se lucrează, a adăugat, scrii cerere?”. Am scris, a semnat-o și am plecat. Nu mi-a părut rău, pentru că era imposibil de lucrat cu el. E omul care dă cu piciorul în toți și schimba lucrătorii foarte des - unii lucrau câte-o săptămână, alții și mai puțin și toți mi se plângeau mie. În jumătate de an, a demis vreo zece persoane. În plus, permanent se ascundea de mulți oameni de la care împrumutase bani și aceștia veneau toți la mine. Cel mai mult m-a înspăimântat faptul că el nu prezenta nicio dare de seamă cu privire la activitatea sa. Îl întrebam unde-s documentele, dar nu avea nimic. În toate acțiunile sale, Tătaru apare ca un infantil. El vrea să arate că-i artist, dar e un rătăcit - de la „Moș Ion în cosmos” a rămas la același nivel, fără să crească deloc”, ne spune Igor Grosu.

Ideea a venit de la Iulian Filip

În 1996, prețuind talentul de artist al lui Tătaru, Iulian Filip, șef al Departamentului cultură al primăriei Chișinău, decide să-l susțină cumva. Pe atunci Teatrul etnofolcloric „Ion Creangă” se afla în prag de lichidare și se căuta o soluție fie pentru reorganizarea acestuia, fie pentru crearea unui centru de producere a spectacolelor și filmelor folclorice. Artista Eugenia Botnaru, care lucra în acea vreme la „Creangă”, ne spune că Tătaru a fost propus mai întâi director al acestui teatru, însă colectivul nu l-a acceptat. Astfel, cu ajutorul nemijlocit al lui Filip, în același an, primăria decide fondarea ÎM „Asociația de Creație „Buciumul”, retrocedându-i o parte din angajați și fondul de salarii. La 3 iulie 1996, primarul Serafim Urecheanu îl numește pe Tătaru în funcția de director al întreprinderii și, printr-o decizie a primăriei, îi repartizează pentru proiectarea și construcția unui atelier de producție și a unei case de locuit încă 66 ari pe lângă spațiul pe care-l deținea deja în același loc…

Încrederea pe care autoritățile publice locale o aveau în Tătaru la acel moment se vede și prin aprobarea, în 1998, de către primărie a concepției de amplasare a obiectivelor pe teritoriul Asociației „Buciumul”. În actul vizat se arată că aici urma să fie construită o infrastructură în stil național, cu utilizarea pietrei de Cosăuți și a olanelor de Bucovina, care să cuprindă un bloc administrativ, Teatrul „Buciumul”, studioul de filme „Buciumul”, postul TV „Buciumul”, palatul „Buciumul”, ateliere, platouri de filmare, hoteluri, restaurante, baruri, biblioteci, magazine, baie, spălătorie, parcare auto, cantină și moară. Pentru realizarea acestui uriaș proiect, ce se propunea să devină o carte de vizită a RM, a fost formată o comisie specială. Aceasta a anunțat un concurs pentru proiectarea și construcția edificiului, câștigat de arhitectul Nicon Zaporojan. Astfel, practic, tot ceea ce este astăzi la „Buciumul” este opera lui Zaporojan. Solicitat de noi, arhitectul ne-a spus că a efectuat această muncă gratuit, din proprie inițiativă, și că se abține de la comentarii.

„Deschidea ușa primarului cu piciorul”

Tudor Tătaru locuia atunci în odăiță de cămin unde are și azi viză de reședință, dar după reconstrucțiile de la „Buciumul” s-a mutat cu întreaga familie la „casă nouă”, unde se consideră „rege” până în prezent. Și toate în pofida faptului că legislația îi interzicea acest lucru, deoarece serviciile comunale îi erau achitate din bugetul municipal. Relațiile de apropiere cu primarul general, susținerea oarbă din partea lui Iulian Filip și faptul că Igor Grosu era deja în funcție de consilier al primarului l-au umplut de tupeu pe Tătaru care, după cum se spune și astăzi în primărie, își permitea să deschidă cu piciorul chiar și ușa primarului general. Potrivit lui Igor Grosu, Tătaru a cerut atunci primarului să i se ofere un teren vast la ieșirea din oraș pentru a construi un platou de filmare cu fântâni, case, livezi și altele, dar Consiliul municipal i-a respins solicitarea. Apoi a cerut de la Urecheanu un lot de pământ pentru a-și construi o casă de locuit și primăria i-a repartizat, la 13 februarie 1997, un teren cu suprafața de 500 metri pătrați pe str. Ialoveni, despre care se presupune că l-a vândut curând. „Prin intermediul meu, el ținea legătura cu Urecheanu, de parcă am fi fost prieteni. Cerea des bani de la primar și devenise atât de insistent, încât Urecheanu avea ciudă pe mine, crezând că eu i-l aduc”, ne spune Igor Grosu.

Nicolae Manastârli, șeful Direcției administrare a primăriei Chișinău, adaugă că primăria a mai dat pentru „Buciumul” un autobuz și o mașină, care erau proprietate municipală și pe care Tătaru nu avea niciun drept să le vândă. Ca și cu pământul de pe str. Ialoveni, nimeni nu știe ce a făcut Tătaru cu aceste mijloace de transport. Însă oricum, deși nu era instituție publică și se afla la autofinanțare, „Buciumul” era subvenționată permanent de către primărie nu doar pentru achitarea salariilor, ci și a serviciilor comunale. Or, deoarece Tătaru și familia sa locuiau în incinta întreprinderii, rezultă că o parte din aceste cheltuieli se făceau în interesul său personal, după cum arată și controalele efectuate ulterior de către primărie. Un lucru extrem de ciudat e și faptul că, deși „Buciumul” se formase ca întreprindere municipală, dispunea de certificat de înregistrare și în toate actele de la primărie figura ca atare, pe ștampilă era indicată ca întreprindere de stat.

„M-a alungat bădărănește”

Primii actori care s-au transferat de la „Creangă” la „Buciumul” au fost Gheorghe Drobot și regretații Vasile Tăbârță și Ion Popescu, urmați mai târziu de către Eugenia Botnaru, Rita Maximciuc, Viorica Iancu, pictorul-scenograf Ion Puiu și alții. Rugat să descrie activitatea „Buciumului” din primii ani de la înființare, Ion Puiu ne-a relatat următoarele: „Tătaru mi-a promis că vom face un teatru de unicat și că vom începe imediat lucrul, dar timpul trecea și nu era nicio mișcare. Două luni n-am primit niciun ban, apoi mi-a stabilit salariul de 200 lei. Trupa producea niște fragmente idioate, de o ținută artistică indecentă - era lipsă totală de dramaturgie. Observam că se formează o brigadă, nu un teatru, dar el zicea că trebuie să înveselim lumea în schimbul unor fasole și cartofi, căci atunci oamenii nu aveau banii. L-am întrebat de ce nu facem scenă, așa cum era vorba la început, dar mi-a spus că avem nevoie de un gard și de două cuptoare pentru plăcinte, indicându-mi să le fac schițele. I-am explicat că asta nu-i scenografie și că niciodată n-am făcut schițe la garduri, dar totuși le-am făcut. În ianuarie 1997, m-a chemat în biroul său și mi-a spus că nu mai vrea să lucreze cu mine. A refuzat să-mi explice de ce, dar a insistat să plec. M-am simțit jignit, insultat bădărănește. Tătaru e foarte bun doar la organizat mese și la turnat vin, dar nu și în teatru”.

La rândul lor, Viorica Iancu, Rita Maximciuc și Eugenia Botnaru consideră că anume atunci a fost perioada de glorie a „Buciumului”. Eugenia Botnaru a fost chiar susținută de Tătaru, fiind angajată la „Buciumul” într-un moment foarte dificil, când soțul îi era foarte bolnav și ea nu-și găsea alt serviciu. De aceea, zice că-i va rămâne recunoscătoare toată viața. Pentru că Tătaru nu explica nimănui că reprezintă o întreprindere municipală, care se află la autogestiune și dădea toată vina pe primărie, dna Botnaru menționează că „la „Buciumul” nu era nimic: nici decor, nici lumini, nici cabine de machiaj, fiindcă eram finanțați de primărie”. Artista adaugă că Tătaru n-a montat niciun spectacol, ci doar miniaturi. Perioada de care dna Botnaru își amintește cu cea mai mare plăcere e cea în care actorii de la „Buciumul” ieșeau în Orășelul Libertății, pe timpul protestelor din 2002, cu scheciuri contra lui Voronin și a comunismului: „Am avut și dosare la poliție, dar în cele din urmă Roșca ne-a folosit după bunul său plac, iar Tătaru se va trezi în ziua în care Voronin îi va da un picior în fund. Filip și Urecheanu l-au susținut foarte mult, dar el și-a bătut joc de ei. Am fost martoră că Urecheanu venea foarte rar la „Buciumul”, așa că declarațiile lui Tătaru despre sutele de curcani pe care primarul i-ar fi mâncat sunt aberații”.

„El spunea că primăria nu-i dă bani”

Deși primăria Chișinău a avut primele restanțe la salarii pentru „Buciumul” în anul 2005, Viorica Iancu își amintește că Tătaru le spunea permanent actorilor că Urecheanu nu-i dă bani. În schimb, adaugă artista, Tătaru le dădea uneori câte un sac cu varză sau câte o ladă cu mere. „Cel mai urât lucru pe care l-a făcut Tătaru e că s-a întors de la Urecheanu și de la Filip, dar el obișnuiește să fie numai cu cei de la putere”, ne spune Viorica Iancu. Iar Rita Maximciuc remarcă: „Tătaru trăiește bine cu toți care conduc țara, după care îi trădează. Din câte știu, la teatru se face artă, dar pe noi ne punea să amenajăm beciul, să măturăm, să-i scuturăm covoarele - eram și actori, și servitori. Pentru noi, femeile, era josnic să fim folosite astfel”…

În 1998, Iancu și Maximciuc - unele dintre cele mai vii prezențe în miniaturile lui Tudor Tătaru - au fost concediate din senin. „Fără niciun motiv, ne-a spus într-o zi că nu mai vrea să lucreze cu noi. Peste câteva luni, m-a chemat înapoi, dar n-am mai vrut să mă întorc”, menționează Viorica. Iată ce își amintește Rita Maximciuc: „Eram însărcinată. El a adunat toată trupa și, cu niște dovezi înjositoare, ne-a spus mie și Vioricăi că nu mai are nevoie de noi. Știam că are crize din astea și poate alunga câte zece actori deodată, dar, totuși, am rămas uluită. Să mor de foame că nu mă mai întorc la el. Cu paznicii se purta și mai urât și îi înjura des”. Potrivit lui Sandu Grecu, în aceeași perioadă Tătaru i-a concediat fără motiv pe Vasile Tăbârță și Ion Popescu, care au rămas șomeri până când au fost angajați la „Satiricus”…

„Lua totul de la țărani”

Despre aceeași atitudine față de angajați ne povestesc și țăranii de la Pojăreni -satul de baștină al lui Tătaru - dintre care o mare parte au lucrat la „Buciumul”. Ei ne atenționează că toate declarațiile fastuoase ale lui Tătaru despre vinul pe care-l face la „Buciumul”, despre animalele domestice pe care le crește acolo, precum și despre legendarii curcani din care s-a înfruptat Urecheanu sunt minciuni gogonate. Vinul, ne spun țăranii, era adus de Tătaru din Pojăreni și Costești, la fel ca și animalele, dacă la „Buciumul” se aștepta vreun oaspete însemnat. „Ca să se laude lui Urecheanu, Tătaru lua de la țărani cai, boi și alte animale pentru o seară, două. Noi umblam ca nebunii și îi dădeam tot ce vroia. El le promitea țăranilor în schimb câte vreo 200 lei și încărca animalele în mașini, dar deseori nu le plătea nimic. După plecarea delegațiilor, ne spunea că putem să ne luăm vitele, fără să ne asigure cu transport. Rămași în drum, fiecare își aducea animalele cum putea. Cât despre curcani, erau acolo unul sau doi, pe care-i ținea în curte ca să-și facă față”.

și concedierile se țineau lanț. Unii țărani lucrau la el zile numărate și își primeau papucii, pe alții îi ținea câte o lună, după care găsea motive să-i concedieze fără să le dea leafa, iar alții lucrau fără bani mai mult timp. Nicolae Căpățână din Pojăreni - altădată șoferul lui Tătaru - nu și-a primit nici până azi salariul pentru trei luni. Ion Crivițchi din același sat ne spune: „Am lucrat la Tătaru numai o lună, că pentru munca de paznic și hamal mi-a plătit numai 200 de lei. Se purta urât și răcnea la noi. Când îi veneau musafiri, ne punea să lucrăm, ca să ne filmeze și pe urmă să se laude cum lucrează țăranii. Odată, a venit Snegur și el m-a trimis după o căldare de vin. Când mă întorceam, în vin a căzut o frunză și Tătaru m-a făcut ogheală de câine. Altădată ne-a chemat pe toți din sat, am stat în fața lui mult timp, cât a vorbit la telefon, după care ne-a spus: „Sunteți liberi”. Țăranii ne mai spun că Tătaru niciodată nu-i hrănea și deseori, când mâncau, striga la ei, grăbindu-i să mănânce mai repede. „Toți cei care au lucrat la dânsul spun că n-au primit salariile, dar acum se tem de el, fiindcă e susținut de ăștia de la putere. Cu orice om poți găsi limbaj comun, dar numai nu cu el. Singur zicea că și pe tatăl său, dacă-i face vreun rău, îl bagă în pușcărie”, ne povestește Tudor Bogos din Pojăreni, care e rudă cu Tătaru. Tot pojorănenii afirmă că în acei ani la „Buciumul” nu exista un contor de evidență a consumului de energie electrică, pe care Tătaru o prelua ilegal de la fabrica „Ionel” din vecinătate, printr-un cablu tras peste gard.

Atât actorii, cât și consătenii, vecinii și oaspeții lui Tătaru susțin că cele mai frecvente evenimente desfășurate la „Buciumul” erau nunțile, cumetriile și alte chefuri. În 2000, Tătaru a devenit șef de gospodărie sătească în s. Braicău, r-l Dondușeni, dar despre ordinea pe care a făcut-o acolo citiți luni.

Materialul a fost realizat cu susținerea Centrului de Investigații Jurnalistice

+++

Numele lui Tudor Tătaru a devenit cunoscut datorită promovării de care s-a bucurat din partea regretatului Emil Loteanu, care i-a fost profesor la Cursurile superioare de cinematografie de la Moscova, unde a fost recomandat de Anatol Codru, și a lui Andrei Tamazlâcaru, la care a trecut o altă lecție importantă pentru cariera sa de artist…

+++

Trupa producea niște fragmente idioate, de o ținută artistică indecentă - era lipsă totală de dramaturgie. Observam că se formează o brigadă, nu un teatru, dar el zicea că trebuie să înveselim lumea în schimbul unor fasole și cartofi, căci atunci oamenii nu aveau bani…

+++

țăranii de la Pojăreni, mulți dintre care au lucrat la „Buciumul”, ne atenționează că toate declarațiile fastuoase ale lui Tătaru despre vinul pe care-l face la „Buciumul”, despre animalele domestice pe care le crește acolo, precum și despre legendarii curcani din care s-a înfruptat Urecheanu sunt minciuni gogonate…