Institutul de Medicină Urgentă, unul dintre cele mai mari centre chirurgicale din țară, are 171 de medici chirurgi, dintre care doar 26 sunt femei. La Universitatea de Medicină, tot mai multe studente aleg chirurgia ca specialitate de rezidențiat, însă numărul lor scade drastic pe măsură ce avansează în ierarhia academică, reflectând o tendință globală. În timp ce unele voci din sistem vorbesc deschis despre un misoginism persistent, tinerele rezidente spun că, deocamdată, se simt acceptate și respectate. Cu toate acestea, ele privesc cu îngrijorare spre un domeniu dominat de bărbați, în care provocările de gen devin mai evidente odată cu acumularea experienței și asumarea unor roluri de leadership.

 

Puternică m-a făcut înjosirea din partea medicilor-chirurgi

Are mâini de aristocrată — fine, cu palme alungite și degete lungi, elegante, ca și cum ar fi fost sculptate de un artist desăvârșit. Mâini cu care a salvat zeci de mii de vieți, dar și cu care și-a croit, cu răbdare și forță, un drum într-un domeniu dominat de bărbați, unde invidia, prejudecățile și ostilitatea mascată erau obstacole cotidiene. Mai bine de două ore am stat de vorbă cu Eva Gudumac, marele chirurg pediatru al Republicii Moldova, academiciană, mentor și simbol. O conversație despre destinul unei femei în costum chirurgical, despre o luptă tăcută, dar neclintită, pentru afirmare într-o lume în care bisturiul părea rezervat exclusiv bărbaților.

Eva Gudumac s-a afirmat în anii ’70, când chirurgia era nu doar un domeniu dur, ci și un bastion exclusiv masculin. În tot spațiul fostei Uniuni Sovietice, doar patru femei ajunseseră chirurgi de top, dintr-un total de 85. Într-un astfel de context, reușita Evei Gudumac pare nu doar excepțională, ci aproape imposibilă. Și totuși, ea a reușit — cu o voință feroce, o modestie cultivată și sprijinul unor oameni care au crezut în ea.

„Eu așa spuneam întotdeauna: cel mai puternic bărbat este femeia. Și cu timpul m-am convins tot mai mult de acest adevăr.”

 

A avut norocul să fie remarcată de profesori și chirurgi care au descoperit-o, au încurajat-o și au inclus-o în echipele de gardă. Printre aceștia – profesorul Victor Belousov, etalonul ei de profesionalism absolut. „M-am lipit de un chirurg de o manualitate rară, de o pregătire rară. Belousov a fost pentru mine un model, o flacără la care m-am aliniat întreaga viață profesională.”

Dar adevărata școală a fost Natalia Gheorghiu. Nu doar mentor, ci arhitect al rezistenței și al caracterului ei.

„Nu mi-a presărat niciodată flori în față, ci doar ghimpi. M-a trecut prin patru teme de cercetare. Plângeam. Nu înțelegeam. De fiecare dată când credeam că am ajuns la o concluzie, îmi schimba tema. O luam de la capăt. Mă durea.”

Abia mai târziu a înțeles: Gheorghiu nu era severă din răutate, ci din luciditate. Știa foarte bine ce o aștepta pe Eva într-un domeniu dominat de bărbați: ironie, dispreț, obstacole. Așa că a ales să o pregătească. „Voia să mă întărească, să fiu puternică, să nu cedez.” Avea o intuiție clară asupra potențialului ei. „Îmi spunea că am degetele lungi și mâna foarte sensibilă. Zicea: ‘Am impresia că degetele tale singure pun diagnosticul’. Într-o epocă în care chirurgia era o fortăreață masculină, Gheorghiu vedea dincolo de stereotipuri.

Decenii mai târziu, cu doar o săptămână înainte să moară, mentora i-a spus cele mai grele și mai calde cuvinte:

„Tu ești fiica mea, tu ești rezultatul întregii mele vieți. Eu acum n-aș mai putea conduce o catedră – sunt alți oameni, alte cerințe. Dar tu vei putea. Tu ești puternică.”

Succesul Evei Gudumac a venit cu prețul propriei moderații. „Când am devenit șef de catedră, eram una dintre cele 11 persoane, dar singura femeie. Și totuși, nu m-am lăsat dusă de val. Noi, doamnele, oriunde am lucra, trebuie să fim modeste.” Ea a învățat că, prin muncă, discreție și răbdare, poți ajunge departe: „Prin aceea să nu arăți că ești mai presus decât alții, poți să atingi multe în viață.”

Dar, odată cu recunoașterea, au venit și comentariile tăioase. „Se spunea că am ajuns acolo doar pentru că eram protejata lui Gheorghiu. Nu pentru că eram bună. Nu pentru că munceam. Ci pentru că cineva m-a împins”.

„De acum, în clinică nu mai era profesorul Belousov — acea flacără la care mă aliniasem mereu. Și am început să observ invidia. Mai ales din partea bărbaților. Natalia Gheorghiu m-a propus șefă de catedră, mă punea să țin conferințele de dimineață. Adică m-a evidențiat, m-a ridicat. Și asta a stârnit nemulțumire: de ce ea, cea mai tânără, și nu ei?”

Devenită șefă de catedră, Eva Gudumac a continuat să lucreze cu Natalia Gheorghiu din 1986 până în 2001. Simțea sprijinul mentorei, dar și rezistența constantă a colegilor bărbați. „Am simțit întotdeauna aprecierea colegilor chirurgi de peste hotare. Nu și acasă, în Moldova”, spunea ea adesea, cu o sinceritate amară.

„Nu doar duritate, ci și lipsă de apreciere, de susținere. Și atunci munceam foarte mult asupra mea – ca să-i depășesc. Prin muncă, prin îndemânare, prin înțelegerea profundă a bolilor. Voiam să mă adâncesc cât mai mult în organismul copilului, ca să fiu mai bună decât ei.

Puternică m-a făcut înjosirea din partea medicilor-chirurgi. Era invidie, care m-a întărit”. 

Tatăl ei a fost, alături de mentori, o voce constantă a încurajării. „Nu a apucat să vadă diploma de academician, dar până în ultima clipă îmi spunea: ‘Eva, mai învață!’. Chiar și când eram deja profesor universitar.”

La fel și soțul ei – nu doar partener de viață, ci și sprijin intelectual profund. Era cel care avea grijă de copil atunci când ea era în operații sau în turele de gardă, cel care îi aducea monografii și articole rare, cu care analiza împreună cazuri clinice complicate. Nu a fost doar un sprijin în umbră, ci o prezență vie în devenirea ei profesională. „Analizam împreună, el îmi aducea cărți, discutam despre pacienți. Era alături de mine în tot.”

Dar chiar și cu acest parteneriat solid, chirurgia a cerut un preț. „Familia, pentru un chirurg adevărat, vine mereu pe locul doi”, recunoaște Eva Gudumac fără ezitare. 

Pentru Eva Gudumac, chirurgia nu a fost doar o profesie, ci o misiune. „O femeie-chirurg este mamă pentru toți copiii cărora le-a salvat viața. Avem poate o sensibilitate pe care bărbații n-o au. Și o răbdare, o intuiție aparte.”

Astăzi, privind înapoi, își pune speranța în tinerii care intră în medicină: „Au totul ca să-și construiască un viitor. Dar trebuie să înțeleagă că nu poți deveni chirurg doar cu informație de pe calculator. Cunoștințele se acumulează treptat. Și trebuie să ții minte ce ți-au spus părinții. Sau ce parolă ți-a lăsat profesoara. Eu am ținut minte parola Gheorghiu. Așa am reușit.”

 

Tot mai multe femei taie barierele cu bisturiul

Cifrele par să indice o schimbare. Chirurgia nu mai este exclusiv un domeniu al bărbaților. Potrivit datelor oferite de Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie Nicolae Testemițanu (USMF), în ultimii cinci ani, tot mai multe femei și-au ales specialități chirurgicale pentru rezidențiat – precum chirurgia generală, cardichirurgia, chirurgia pediatrică, neurochirurgia și chirurgia plastică.

Dacă în 2021 doar 6 femei au optat pentru aceste specialități, în 2023 numărul lor a ajuns la 13, depășindu-i pentru prima dată pe colegii lor de sex masculin. În total, între 2020 și 2024, 47 de femei și 63 de bărbați au ales chirurgia drept domeniu de formare profesională.

 

Tendința generală de creștere a numărului de femei care aleg chirurgia ca domeniu de activitate se reflectă și în specializările mai restrânse, cum este neurochirurgia.

Dacă în perioada 2020–2024, la USMF, femeile au reprezentat o parte importantă din totalul celor care au ales specialitățile chirurgicale, în cazul neurochirurgiei se observă o evoluție graduală. În 2021, nicio femeie nu și-a ales această specialitate, iar în anii anteriori numărul candidatelor a fost redus. În schimb, în 2023 și 2024, numărul femeilor care au optat pentru neurochirurgie l-a depășit pe cel al bărbaților: 4 față de 2 în 2023 și 5 față de 3 în 2024.

În total, în ultimii cinci ani, 11 femei și 15 bărbați au ales neurochirurgia ca direcție de formare profesională în cadrul rezidențiatului.

 

Mi s-a spus în față că femeile nu au ce căuta în chirurgie

Rodica Russu-Gramma, astăzi conferențiar universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie Nicolae Testemițanu și expert evaluator al Comisiei Europene în domeniul eticii și cercetării, își amintește cu emoție o rană veche, dar niciodată complet vindecată: visul din studenție de a deveni chirurg.

„În anul IV de facultate îmi doream enorm să devin chirurg. Participam activ la cercul științific de chirurgie, stăteam ore întregi suplimentare în sala de operație. Eram singura fată din grup și, deși eram motivată și muncitoare, într-o zi mi s-a spus în față, direct, că femeile nu au ce căuta în chirurgie. A fost un moment decisiv. M-a influențat profund și, în cele din urmă, m-a făcut să renunț”, povestește ea.

Rodica venise dintr-un sat, fiică de pedagogi, fără legături sau „spete”, cum se spune în limbaj colocvial. Visa să devină chirurg plastician — nu pentru bani sau prestigiu, ci pentru a ajuta femeile care sufereau de defecte fizice și își pierdeau încrederea în sine. Dar în anii ’90, mentalitățile erau altele, mai rigide, iar femeile nu erau văzute ca potrivite pentru specialitățile chirurgicale.

„Profesorul după care mă țineam mi-a zis sincer: ești o fată bună, dar nu ai șanse; mai bine caută-ți alt domeniu. Și am ascultat. Eram crescută într-un spirit tradițional, mă îndoiam de forțele proprii, iar ceea ce mi s-a spus atunci am luat foarte personal. Era ca și cum mi se arăta locul”, relatează ea cu calm și detașare.

Glumele acide din partea colegilor, lipsa de încurajare din partea profesorilor, dar și propriile îndoieli au cântărit greu. „Am simțit clar diferența de atitudine. Colegii băieți erau susținuți, sau măcar nu erau descurajați. Eu eram constant pusă la îndoială doar pentru că eram fată.”

După terminarea facultății, Rodica a renunțat complet la practica clinică și s-a orientat spre domeniul eticii și filozofiei. Și-a construit o carieră solidă, dar amintirea acelui vis abandonat încă persistă.

„Au trecut 30 de ani... Poate azi lucrurile s-au mai schimbat. Sper din tot sufletul ca tinerele de azi să nu mai audă că nu au ce căuta în chirurgie doar pentru că sunt femei. Dar, din păcate, avem încă foarte mult misoginism în societate". 

 

Lipsa datelor statistice pe gen: o deficiență gravă în sistemul medical din Republica Moldova

Deși egalitatea de gen este un principiu promovat la nivel legislativ în Republica Moldova, în practică, domenii-cheie precum chirurgia rămân netransparente în privința reprezentării femeilor. Autoritățile nu colectează și nu raportează date statistice defalcate pe gen pentru toate specialitățile medicale, inclusi chirurgia, ceea ce face imposibilă o evaluare reală a accesului și progresului femeilor în sistemul de sănătate.

Site-ul Anticoruptie.md a solicitat Agenției Naționale pentru Sănătate Publică (ANSP) informații despre numărul chirurgilor din Republica Moldova, defalcate pe gen. Răspunsul primit a fost limitat la cifre agregate:

- Numărul de medici de profil chirurgical, la nivel național, în 2024: 1.943

- Numărul de medici chirurgi (exclusiv): 514

 

Solicitarea unei defalcări pe sexe a fost respinsă pe motiv că, potrivit serviciului de presă al ANSP, metodologia de colectare a datelor nu prevede înregistrarea sexului medicilor. Această lipsă constituie o lacună gravă, care afectează capacitatea autorităților de a construi politici publice echitabile și bine fundamentate.

În lipsa unor statistici oficiale centralizate, puținele cifre disponibile provin din surse punctuale:

- Spitalul Clinic Republican Timofei Moșneaga a oferit, la solicitare, date privind personalul din secțiile chirurgicale: din 91 de medici chirurgi, 72 sunt bărbați și doar 19 sunt femei. Asta înseamnă că femeile reprezintă cu puțin peste 20% din totalul chirurgilor de la această instituție.

- Institutul de Medicina Urgentă din Chișinău, potrivit datelor publice, din 25 de șefi de secții chirurgicale doar două sunt femei, una dintre ele conducând secția de ginecologie — o specialitate percepută adesea ca „feminină”. Proporția femeilor în poziții de conducere chirurgicală este, astfel, de doar 8%. La solicitarea reporterului, instituția a comunicat că din totalul de 171 de medici-chirurgi,  doar 26 sunt femei.

- În domeniul neurochirurgiei, datele colectate la nivel național arată o participare și mai modestă: din 52 de neurochirurgi, doar 4 sunt femei, ceea ce înseamnă 7,7%. La nivelul rezidențiatului, însă, se observă o ușoară îmbunătățire: 4 dintre cei 11 medici rezidenți în neurochirurgie sunt femei – adică 36,4%.

Aceste cifre fragmentare arată că, indiferent de instituție sau specialitate, femeile sunt puternic subreprezentate în domeniul chirurgiei, în special în poziții de conducere sau în specializări considerate „grele”.

La nivel mondial, femeile reprezintă între 20% și 30% din totalul chirurgilor, cu procente și mai mici în domenii precum ortopedia, neurochirurgia sau chirurgia cardiovasculară.

Totuși, studiile recente contrazic prejudecățile de gen din sistemele medicale. O cercetare publicată în 2024 în JAMA Surgery arată că echipele chirurgicale conduse de femei au înregistrat o rată cu 3% mai mică de complicații postoperatorii comparativ cu cele conduse de bărbați. Alte studii din Canada și Marea Britanie au confirmat că pacienții operați de chirurgi femei au o rată mai mică de mortalitate, complicații și reinternare.

 

Tratați-mă ca pe băieți, nu vreau favoruri

Valeria (nume schimbat) este în anul doi de rezidențiat în chirurgie. De la grădiniță visa să ajungă medic chirurg, iar visul a rămas intact și după șase ani de facultate. Nu s-a lăsat intimidată nici de comentariile despre cât de „nepotrivit” este acest drum pentru o fată, nici de presiunea alegerii: „Dacă asta am vrut, asta vreau. Și merg mai departe.”

A știut de la început că nu va fi ușor. Profesorii nu i-au spus direct că e „prea greu pentru o fată”, dar formulările sugerau același lucru: „E o specialitate solicitantă. Ești sigură că vrei? Ai nevoie de forță fizică. Vrei o familie, copii – nu le poți avea pe toate.”

„Am început chirurgia din anul III și am continuat în anul IV și V. Profesorii întrebau: ‘Cine vrea să meargă pe profil chirurgical?’ Eu știam deja. Dar simțeai din tonul lor că, pentru fete, alegerea asta vine cu un semn de întrebare.”

 

Valeria a ajuns la catedra de chirurgie generală, unde din cinci rezidenți, trei sunt fete. Aici, spune ea, nu s-a simțit discriminată, dar a simțit diferențele de tratament.

„Profesorii sunt mai atenți cu noi, fetele. Dacă pe băieți mai ridică tonul, pe noi ne tratează mai blând. E frumos, dar eu le-am spus clar: ‘Tratați-mă la fel ca pe băieți. Nu vreau favoruri.’”

În sala de operație, selecția se face mai puțin pe bază de gen, mai mult după implicare. „Chirurgii vor să lucreze cu cei interesați, care pun întrebări, care sunt acolo. Nu mai contează dacă ești fată sau băiat. Sau cel puțin, așa simt eu acum.”

Dar dincolo de catedră, în contactul cu pacienții, stereotipurile sunt adânc înrădăcinate.

„Când intru în salon, mulți mă iau drept asistentă sau studentă. Uneori mă deranjează. Dacă sunt politicoși, trec peste. Dar dacă se adresează urât, le răspund clar: ‘Doamna doctor, vă rog.’”

Mai grav este ce a aflat din discuțiile cu chirurgii mai experimentați. Un coleg bărbat, cu ani grei în spate,a întrebat-o, retoric și cu o ușoară ironie: „Cum crezi că văd bărbații femeile-chirurgi?”

Această percepție este întărită de mărturiile chirurgilor femei mai vechi din spital. „Ele ne spun că e greu să te afirmi. Că trebuie să fii de două ori mai bună ca să fii recunoscută. Că nu e vorba doar de muncă, ci și de orgolii rănite, invidii mascate și neglijență voită.”

Deocamdată, Valeria simte că statutul ei de rezidentă o protejează parțial. „Sper că după ce iau diploma nu se va schimba atitudinea. Sau, mai corect spus, sper să nu devină mai dificil.”

Viața de rezident în chirurgie nu e simplă. „Timp liber aproape că nu există. Săptămâna trecută am fost joi în gardă 24 de ore, vineri am rămas pentru o urgență și sâmbătă am plecat acasă la două noaptea. Nu doar timpul e o provocare. E și presiunea morală: dacă ai făcut totul bine, dacă nu apar complicații, dacă ai fost suficient de atent...”

Și totuși, Valeria nu s-ar vedea făcând altceva. „Chirurgia nu o alegi pentru prestigiu. E prea mare responsabilitatea. Trebuie să te naști chirurg. Sau, cel puțin, să simți că asta e drumul tău.”

Ea spune că fără mentori, fără oameni care să o îndrume, poate că nu ar fi reușit să păstreze direcția. „Am noroc. Lucrez cu medici care mă ghidează, mă corectează, mă susțin. Și familia mă susține. Soțul meu, deși lucrează în alt domeniu, mă înțelege și mă susține. Ne vedem rar, dar ne susținem reciproc.”

Pentru fetele care visează la chirurgie, Valeria are un mesaj simplu:

„Dacă vrei cu adevărat, fă-o. Dar pregătește-te să muncești greu. Să ai răbdare. Și să nu te lași doborâtă de orgolii străine".

 

Profesor? Doar cu mustață

Deși la Universitatea de Medicină tot mai multe femei aleg chirurgia ca domeniu de rezidențiat, prezența lor se estompează vizibil odată cu înaintarea în ierarhia academică. Alegerea frecventă a acestei specialități nu se reflectă, deocamdată, în pozițiile de conducere ale catedrelor sau în funcțiile universitare superioare.

Datele oferite de USMF confirmă disproporția: din cei 12 șefi de catedră în domeniul chirurgiei, doar 2 sunt femei. La nivelul profesorilor universitari, situația este și mai dezechilibrată – doar o singură femeie ocupă una dintre cele 13 funcții.

În schimb, reprezentarea femeilor este mai vizibilă în pozițiile academice de mijloc sau de început. Din totalul celor 87 de conferențiari universitari, 29 sunt femei, iar în rândul asistenților universitari, femeile sunt chiar majoritare – 30 din 54 de posturi.

Această tendință nu este unică Republicii Moldova. Subreprezentarea femeilor în poziții-cheie din chirurgia academică este o realitate globală, confirmată de multiple studii internaționale. Pe măsură ce cariera avansează, barierele structurale și culturale devin mai greu de depășit, iar femeile „dispar” din peisajul de vârf al chirurgiei. Moldova nu face excepție – copiind aproape la indigo modelul inegalității de gen din sistemele medicale internaționale.

 

 

La întrebarea adresată de reporterul Anticoruptie.md privind existența unor politici sau inițiative care să încurajeze studentele să aleagă specializarea în chirurgie, administrația Universității de Stat de Medicină și Farmacie Nicolae Testemițanu a comunicat că instituția nu intervine în niciun fel în opțiunile de carieră ale candidaților.

„Universitatea promovează principiul egalității de șanse și tratament între femei și bărbați în procesul de acces la toate specialitățile medicale, inclusiv Chirurgie”, se arată în răspunsul oficial. Alegerea specialității este definită ca „o decizie autonomă a fiecărui candidat, în funcție de vocație, competențe și aspirații profesionale, fără nicio influență sau condiționare din partea instituției”.

De altfel, Universitatea afirmă că nu desfășoară campanii de promovare direcționate pe criterii de gen, susținând că această absență nu reprezintă o formă de excludere, ci „reflectă o abordare neutră și echitabilă, ce asigură tuturor candidaților acces egal la informație și oportunități”.

Totuși, instituția admite că alegerile profesionale pot fi influențate de factori culturali sau de percepții sociale tradiționale legate de anumite domenii, cum este chirurgia. În acest context, Universitatea își reafirmă poziția de neutralitate, declarând că susține „libertatea individuală de alegere” și „accesul la toate specialitățile în condiții egale, fără a impune restricții sau priorități legate de gen”.

 

Investigația a fost realizată în cadrul proiectului „Jurnaliști pentru o societate incluzivă și egalitatea de gen”, desfășurat de Centrul de Investigații Jurnalistice cu sprijinul International Media Support (IMS) din Danemarca.