Nu pot mânca, nu se pot deplasa și nu se pot descurca în mod independent, iar statul nu le asigură îngrijirea și recuperarea de care au nevoie. Este vorba despre 259 de copii și tineri, mulți - țintuiți la pat, care locuiesc la Casa internat pentru copii cu deficiențe mintale din Orhei. Instituţia este amplasată la câţiva kilometri depărtare de oraş, întro pădure, unde rar când ajunge picior de om. Asta pentru că, încă din perioada sovietică, copiii cu dizabilităţi mintale erau ascunşi de ochii lumi din primii ani ai vieţii  fără a li se da vreo şansă de a  se integra în societate. Urmând aceste tradiţii  pseudoumane, ei continuă să fie internaţi în instituţii specializate. Viaţa întro astfel de instituţie e mai curând o condamnare, în special atunci  când la bază stă un diagnostic greşit, sau pur şi simplu abandonul.

Îngrijiți cu jumătate de măsură

Cărucioare vechi, neadecvate, mobilier neadaptat la necesitățile unor copii imobilizați, hrană cu scuteală și medicamente din cele mai ieftine – acestea sunt condițiile cu care sunt nevoiți să se mulțumească cei care trăiesc în această instituție. Mai mulți lucrători s-au concediat, iar alții nu se grăbesc să le ia locul din cauza salariilor mizere. Un angajat primește aici pana la 2 mii de lei lunar. Ca să facă față numărului mare de pacienți, îngrijitorii apelează la ajutorul voluntarilor și al copiilor care se pot mișca singuri.

”Eu îi ajut des pe cei care stau la pat, îi scot afară sau îi ridic”, ne spune Victor, un tânăr în vârstă de 21 de ani, unul dintre cei care se pot deplasa pe propriile picioare. Deși deja de trei ani ar trebui să se afle la unul dintre internatele psihoneurologice, unde sunt ținuți,  pentru toată viața, maturii care absolvesc școlile internat de felul celei din Orhei, Victor este fericit că poate să mai rămână aici, unde a crescut de mic. El spune că știe, din auzite, că la internatele pentru maturi din Bădiceni și Brânzeni, unde au plecat unii dintre foștii săi colegi „nu e deloc bine”. Victor este un fel de celebritate a internatului. Băiatul, chiar dacă acum nu demult a început să scrie şi să citească, este renumit în internat pentru faptul că repară încălţăminte, cântă frumos şi chiar compune melodii. În dulapul pe care îl împarte cu alți trei colegi, tânărul păstrează cea mai mare comoară a sa - aparatajul pentru înregistrări muzicale și uneltele pentru reparația încălțămintei. ​​

 Tânărul repară încălțările tuturor copiilor din internat și, dacă îi ajunge timp, mai ia și comenzi aduse de angajați. De fapt, Victor e meşter la toate: se pricepe să repare prizele şi diferite instalaţii tehnice. “Am învăţat să cos încălţăminte de la un băiat, care a plecat în familie, în societate. Celelalte le-am învâţat de la specialiştii care vin aici şi repară când se mai strică câte ceva. Mă uit cum face una, alta şi învâţ, iar când este nevoie mă apuc şi repar singur”, spune cu mândrie Victor. 

Visul de a pleca acasă

De când se ține minte, Victor visează să aibă o familie. Mama sa l-a abandonat la naștere, iar motivul invocat a fost că acasă o mai așteptau câteva guri. Faptul că medicii l-ar fi diagnosticat pe Victor cu handicap mintal a fost un ”argument” în plus pentru ea. Chiar dacă abia recent a aflat că are familie, băiatul nu-şi pierde speranţa că va ajunge să se bucure de întâlnirea cu fraţii săi: “Eu n-am ştiut că am părinţi, fraţi şi surori. Nu demult lucrătorii de aici mi-au spus că eu am familie. M-am bucurat foarte mult. Am aflat că am o soră, am vorbit cu ea şi am aflat că mama şi tata au murit, fraţii nu o duc prea bine, dar eu tare mă bucur că este cineva care se gândeşte la mine”.

Visul la o familie este comun pentru mai mulți copii. Și Ion, un tănăr de 17 ani, așteaptă să poată pleca mai repede din internat. Angajații Organizației ”Keystone”, care desfășoară o reformă în instituție, ajutând mai mulți copii să se întoarcă în familii, a luat legătura cu mama băiatului. Femeia a venit la internat să-și vadă copilul, dar a refuzat să-l ia acasă. Ea afirmă că atunci când l-a născut, medicii nici măcar nu i l-au arătat, spunându-i că nu trebuie să îl vadă, pentru că „e un monstru” și au convins-o să depună cerere de refuz. Ion, însă, nu își pierde speranța și crede că într-o zi tot va găsi pe cineva cărora să le spună „mamă” și „tată”. Deşi infirm,  cu doar câteva degete la ambele mâini, Ion brodează cu o dibăcie greu de imaginat şi rotungeşte în caietul său litere de toată frumuseţea.

60 de copii pe lista de aşteptare

Chiar şi cu abilităţile pe care le au, Victor şi Ion, deocamdată, râmân la internat. Rudele nu pot să-i ia la ei, iar în localităţile de unde au fost aduşi nu sunt servicii pentru ei. La fel ca Victor şi Ion, multi dintre cei care locuiesc în internat, sunt  adulți sau în prag de majorat, dar nu au unde pleca. Unii rămân aici pentru tot restul vieții, deși instituția este destinată copiilor. Pe lista de așteptare a celor care urmează să fie integrați în societate figurează în jur de 60 de copii, ne spune directoarea instituţiei Lidia Popa: ​​“Avem copii care se descurcă foarte bine, în măsura în care pot şi a abilităţilor pe care le au. Cel mai bine ei se descurcă la țară, unde au posibilitatea să muncească. Dar ei trebuie să fie acceptaţi de comunitate. Pentru asta deja părinţii trebuie să insiste, să spună lumii că acesta e copilul meu şi e ca toţi ceilalţi.  Avem copii care au fost integraţi în familie şi se descurcă foarte bine, deşi cineva trebuie să aibă grijă de ei, să existe servicii pentru ei, aşa cum există în alte ţări”.  

La 20 de ani învaţă să scrie şi să citească

Pentru ca revenirea acasă să fie mai ușoară, anul trecut administrația instituției a început să-i învețe a scrie și a citi pe câțiva tineri, unii dintre care au peste 20 de ani, chiar dacă instituţia nu are, conform statutului, program de învăţământ şi nici cadre pentru aceste activităţi. Copiii au întrecut aşteptările şi au dovedit că pot să deprindă carte foarte repede.  ”Le-a trebuit un an ca să învețe a scrie și a citi, iar asta ne duce la gândul că dacă ar fi beneficiat de recuperare și îngrijire normală, într-o familie, ar fi putut fi acum copii de rând cu toți”, spune educatoarea Raisa Manole. Ea afirmă că în unele cazuri diagnosticul stabilit de medici a fost greșit și că mulți dintre copii nu ar fi trebuit să se afle într-o instituție pentru persoane cu retard mintal.

Totuşi problema cea mai mare, ne spune directoarea instituţiei Lidia Popa, apare atunci când tinerii ating majoratul şi ar trebui să se întoarcă  în localităţile de baştină, însă autorităţile publice locale, de cele mai multe ori, nici nu-şi amintesc că au copii la internatul din Orhei şi că ar trebui să se îngrijească pentru a le crea servicii care să-i ajute să se integreze în comunitate: “Apare problema după ce termină şcoala, dacă copii sunt abandonaţi. Ar trebui autorităţile locale să vină să-i ia, să le creeze locuinţe protejate, alte servicii”.     

Fără șanse de integrare 

În timp ce pentru unii copii reintegrarea în familie e doar o chestiune de timp, pentru alții, acest lucru pare imposibil. Este vorba de cei care au nevoie de îngrijiri permanente și costisitoare. Pe majoritatea, părinții i-au abandonat încă la naștere. Pe cei cu afecțiuni psihoneurologice severe i-am găsit izolați în una din camerele de la etajul I. Niciuna dintre făpturile de aici nu vorbeşte, nu se joacă şi nu mănâncă singură. În lipsa unor programe de reabilitare intensă, ele sunt condamnate să rămână pentru toată viaţa dependente de ajutorul celor din jur. Toţi cei de aici sunt diagnosticați cu retard psihic, de cele mai multe ori asociat cu alte boli. Toți erau inconștienţi şi purtau scutece. Deși unii au și câte 8-9 ani, boala de care suferă îi face să arate ca niște nou-născuți. Toţi copiii au muşchii membrelor atrofiaţi, iar ca să fie scoși afară e nevoie de mult efort. Câteva cărucioare vechi pentru bebeluși țin locul unor scaune rulante. Doua scaune rulante foarte mari în care se aflau copii mici erau răsturnate cu speteaza pe un pat, astfel încât copii să poată sta în poziţie orizontală. Instituţia nu are şi nici nu a avut vreodată cărucioare pentru copiii care nu pot sta altfel decât în poziţie culcată. Ca să fie scoși afară și să se bucure de o gură de aer, fiecare dintre acești copii ar trebui să aibă un scaun cu rotile individual și adaptat la propriile necesități.

Într-o altă grupă  am văzut un copil legat la mâini cu un scutec. La vederea noastră, dădaca l-a dezlegat repede. De fapt, toţi copiii aveau prinse la gât un fel de legătură improvizată dintrun batic, dovadă că din când în când li se leagă mâinile .  „Se zgârie pe față, până la sânge, și sunt nevoită să le leg mâinile”,  ne explică femeia. Copilul căruia tocmai i se dezlegase mâinile, preţ de câteva minute, a stat cu mâinile în sus, încercând să-şi dezmorțească degetele înțepenite.

Cărucioare învechite și periculoase pentru viață

În ziua în care am vizitat internatul de la Orhei, se desfăşura o licitaţie pentru procurarea cărucioarelor pentru copiii imobilizaţi la pat. „Este pentru prima dată când vom putea procura cărucioare noi. Până acuma primeam cărucioare din ajutoare umanitare şi nu întotdeauna erau adecvate necesităţilor copiilor pe care îi avem în instituţie”, ne spune Lidia Popa, directoarea instituţiei.   

În realitate, toate cărucioarele care ajung la internat sunt procurate la mâna a doua, de aceea angajații trebuie să dea dovadă de multă imaginație ca să le facă funcționale. Pături vechi în loc de perna de la cărucior, scutece, care țin locul unor curelușe – toate aceste adaptări, făcute de nevoie, fură din timpul pe care angajații ar trebui să îl dedice îngrijirii copiilor. Aceste „invenții” ale angajaților nu le pot fi cu nimic de folos copiilor care au grave deformări ale sistemului osos și sunt predispuși la fracturi. În această situație, nici copiilor cu posibilități recuperatorii nu li se oferă șansa de a-și ameliora starea sănătăţii. Pentru că nu au cărucioare adaptate, ei trebuie să stea mai mult în încăpere, fie iarnă, fie vară.

Tratați cu medicamente ieftine

Bugetul auster își spune cuvântul și la alegerea alimentelor care li se pun pe masă, dar și a medicamentelor care le sunt administrate. Astfel, conform unor norme stabilite de stat, meniul pentru o zi nu poate depăși 30 de lei. Administrația spune că reușește să le asigure un meniu variat pentru cele trei mese pe zi, chiar dacă suma e mai mult decât modestă.

Cheltuielile pentru medicamente ar trebui să corespundă diagnosticului copilului, în realitate, însă, fiecare este nevoit să se mulțumească cu puținul. „De exemplu, foarte costisitoare sunt medicamentele pentru epileptici. Noi, însă, suntem nevoiți, conform Legii achizițiilor publice, să cumpărăm cele mai ieftine medicamente”, ne directoarea instituției.

Și scutecele de unică folosință sunt aici deficitare. Deși majoritatea copiilor au nevoie de ele, bugetul alocat în acest scop e mai mult decât modest. Suma de care ar avea nevoie instituția pentru procurarea pamperșilor se ridică la 600 de mii de lei anual, în timp ce bugetul prevede doar 190 de mii de lei. Din acești bani, administrația trebuie să cumpere și alte articole de igienă, cum ar fi săpunul sau praful de spălat. Salvarea vine prin ajutoarele sporadice din partea sponsorilor.

De recuperare – nici nu poate fi vorba

În condițiile în care cei care muncesc aici nu rezistă prea mult și pleacă, angajații rămași la locurile de muncă spun că abia de reușesc sa facă față necesităților zilnice de îngrijire a copiilor, iar de recuperare nici că poate fi vorba. Pentru că în instituție sunt multe locuri vacante, unui angajat îi revine o sarcină dublă sau chiar triplă. Numai alimentarea unui copil imobilizat la pat durează uneori până la 40-60 de minute. Vremea mesei e de fapt vremea mobilizării generale în instituție, când toți cei care au câteva minute de răgaz sunt așteptați să dea o mână de ajutor dădacelor care trebuie să hrănească, pe rând, cel puțin 10-12 copii, majoritatea dintre care nu au format instinctul de înghițire.

Conform statutului instituției, cei care trăiesc aici beneficiază de întreținere deplină, ceea ce presupune recuperare și tratament. Adminstrația instituției recunoaște însă că, deocamdată, nu poate fi vorba despre terapii de recuperare eficientă a tutelaților. Asta deoarece majoritatea specialiștilor care ar trebui să se ocupe cu ei lipsesc, iar salariile de 1000-2000 de lei nu sunt deloc motivante. Conform statelor de personal, în instituție ar trebui să activeze cel puţin doi medici pediatri și un psihiatru cu normă deplină de muncă, iar un neurolog și un stomatolog – prin cumul. Internatul la moment are doar un medic-psihiatru. Instituţia mai are nevoie de cel puţin șase surori medicale și de specialişti în kinetoterapie.  

Reintegrarea în familie şi în comunitate

De câţiva ani, organizaţia obştească Keystone desfăşoară o amplă reformă a internatului de la Orhei, reuşind să integreze în familii şi în comunitate câteva zeci de copii şi tineri. Organizaţia îşi propune ca până la finele anului 2013 să dezinstituţionalizeze 136 de copii şi tineri din Casa internat Orhei. Efortul depus de specialiştii din cadrul Keystone pentru integrarea fiecărui copil este enorm. “Se lucrează mult cu familia biologică sau extinsă. Pe de o parte familia este ajutată  să refacă legătura cu copilul, iar pe de altă parte este ajutată să creeze condiţii adecvate de trai şi pentru o bună dezvoltare a copilului. Multe din familii sunt sărace şi atunci sunt ajutate să procure o văcuţă, să repare casa şi chiar să găsească locuri de muncă pentru membrii familiei apţi de muncă”,  ne spune  Ludmila Malcoci, directoarea Keystone Moldova.

În sprijinul celor cu nevoie speciale au fost dezvoltate mai multe servicii comunitare, cum ar fi “Locuinţa protejată”, “Casele comunitare”, “Echipa Mobilă” sau “Cadre de sprijin pentru familiile în care s-au integrat copiii”. Este important ca administraţiile publice locale să acceseze surse financiare existente deja în bugetul public pentru astfel de servicii, susţine Ludmila Malcoci:  ​​“În cazul unei case comunitare, Consiliul raional trebuie mai întâi să planifice bani pentru acest serviciu şi apoi să-i acceseze de la bugetul central. Atunci când bugetul central va planifica bani pentru casa comunitară din raionul dat, va ţine cont că aceşti 4 copii, de exemplu,  au fost luaţi dintro instituţie anume. Deci, la modul practic, se vor da mai puţin bani instituţiei respective şi mai mulţi bani vor merge la servicii”.    

Investigaţia a fost realizată în cadrul campaniei „Jurnaliştii pentru şanse egale şi diversitate", desfăşurată de Centrul de Investigaţii Jurnalistice cu suportul Programului Egalitate şi Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova.