Sute de copii din Republica Moldova se autoizolează din cauză că sistemul de instruire a elevilor cu probleme de auz  nu a fost reformat şi modernizat.

Surdo-mut pentru toată viaţa

Odată cu dezvoltarea medicinii, problemele de auz nu ar trebui să fie un verdict irevocabil, aşa cum era pe timpuri. Chiar şi un copil cu surditate severă poate învăţa să vorbească, dacă dispune de aparate auditive moderne şi se află întrun mediu favorabil pentru recuperare. Sistemul existent în Republica Moldova, însă, izolează aceşti copii în instituţii speciale, asftel că cei mai mulţi aşa şi nu învaţă să vobească şi sunt lipsiţi de şansa de a trăi o viaţă normală.

În general, termenul surdo-mut este impropriu. O persoană care are auzul afectat nu poate vorbi doar din cauza că nu şi-a dezvoltat comunicarea, ci a învăţat doar limbajul mimico-gestual”, afirmă preşedintele Asociaţiei Copiilor Surzi, Veronica Căpătici.

Nu îşi pot antrena vocea

Una dintre instituţiile destinate copiilor cu probleme de auz este şcoala pentru hipoacuzici din satul Hârbovăţ, r-nul Călăraşi. Chiar dacă unii dintre cei peste 100 de elevi de aici pot vorbi, practica din instituţie i-a făcut să adopte comportamentul unor persoane surdo-mute.

Programul Ministerul Educaţiei prevede că absolvenţii acestei instituţii ar trebui să aibă abilităţi de vorbire şi o cultură generală la nivelul elevilor din şcolile generale. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel, întrucât aici chiar şi cei care pot vorbi practic nu au condiţii să se dezvolte şi să-şi antreneze vocea. La lecţii, la pauze, şi la activităţile extraşcolare gesturile şi mimica le înlocuiesc comunicarea firească. Aparatele auditive, care ar trebui să îi ajute să vorbească se prăfuiesc în cui sau zac uitate prin sertare. În aceste condiţii, vocabularul copiilor rămâne extrem de sărac, iar vocea spartă şi nefirească îi trădează mereu.

O şcoală în care nu se aud voci de copii

Când am ajuns la şcoala din Hârbovăţ copiii erau la recreaţie. Cu toate acestea, aici domnea liniştea. În una dintre săli, 15 copii din clasele I-II încercau să-şi ocupe timpul liber care le-a rămas până la ora la care urmau să-şi facă temele pentru a doua zi. În contrast cu ordinea exemplară de pe hol, sala de clasă era  amenajată mult mai sărăcăcios. Unii copii erau nevoiţi să stea în picioare, pentru că nu aveau scaune. ”De fapt sunt scaune pentru toţi, doar că trebuie să le aduc din altă parte”, explică educatoarea.

Doi copii jucau şah, altul desena, iar câţiva se învârteau fără rost în jurul unei mese cu figuri de puzzle. Toţi erau îmbrăcaţi în haine groase şi purtau căciuli pe cap, pentru că în încăpere temperatura nu trece de 15 grade.

Ar vrea să ajungă pictori şi cântăreţi – dar trebuie să repare încălţăminte

Majoritatea copiilor au ajuns aici pentru că nu au fost acceptaţi în şcolile din comunitate sau pentru că părinţii nu au ştiut ce ar trebui să facă pentru a-i recupera. Este şi cazul Doiniţei, o adolescentă în vârstă de 13 ani, care e abia în clasa I. Până toamna trecută fata a stat acasă, învăţând să comunice cu cei din casă cu ajutorul unui sistem de semne inventat în familie.

Într-o altă sală de clasă i-am găsit pe Nicolae şi Dragoş. Niciunul nu purta aparat auditiv. Cu Dragoş, care are auzul mai afectat, nu am putut comunica, Nicolae fiind cel care a întreţinut discuţia. Adolescentul îşi aminteşte că poate vorbi mai ales atunci când îl sună mama sau în timpul rarelor vizite acasă. Pentru că aparatul auditiv pe care l-a primit de la stat este dereglat şi îi deranjează auzul, el a renunţat să îl poarte şi l-a lăsat acasă când a revenit din vacanţa de iarnă. Deşi poate vorbi destul de bine, Nicolae comunică preponderent prin gesturi.

La orele de orientare profesională de la şcoală băiatul învaţă lemnăritul şi albinăritul, deşi spune că i-ar plăcea să se facă pictor. Tablourile sale, pictate în culori care-ţi fură privirea, sunt primul lucru pe care îl vezi când intri în instituţie.

O altă vedetă a şcolii din Hârbovăţ este Valeriu - un băiat în vârstă de 13 ani. În ciuda traumei pe care a avut-o la urechi, băiatul are auz muzical şi ar vrea să se facă artist. El este cel care dă tonul la toate concertele organizate în instituţie.

La fel ca şi alţi copii cu probleme de auz, Nicolae şi Valeriu sunt victime ale unui sistem defect, care i-a impus să adopte comportamentul unor oameni care nu aud şi nu pot vorbi şi să se conformeze unui itinerar care nu le dă nicio şansă să-şi împlinească visele.

O echipă de evaluare (constituită din psihologi, pedagogi şi medici surdologi) care a examinat toţi copiii din instituţia din Hârbovăţ a constatat că doar cinci la sută dintre aceştia nu au auz deloc. Restul de 95 la sută au reminiscenţe de auz şi dacă ar dispune de două aparate auditive de calitate bună şi ar lucra intens pentru dezvoltarea vorbirii, s-ar putea reintegra în societate.

Foarte puţini ajung în licee şi universităţi

Plasaţi în şcolile speciale, copiii nu sunt ajutaţi să se dezvolte, ci lăsaţi să degradeze, urmând să poarte toată vieţa stigmatul de surdo-mut. După absolvirea clasei a IX-a, puţini dintre ei îşi continuă studiile. Majoritatea sunt nevoiţi să accepte profesiile pe care le oferă singura şcoală de meserii pentru surzi din ţară.

Alexandru Sârbu, un tânăr în vârstă de 25 de ani, face excepţie. Cu susţinerea părinţilor şi cu ajutorul unor finanţatori din străinătate, a reuşit să absolvească un colegiu, iar acum este student în anul III la o universitate pedagogică. Totodată, Alexandru este profesor de mimică şi gesturi pentru copiii de la şcoala din Hârbovăţ. Şi pentru că cei din instituţie au adoptat un limbaj propriu, la început Alexandru, care posedă limbajul internaţional al gesturilor, pur şi simplu nu era înţeles.

Învăţătorii învaţă limbajul gesturilor de la copii

Elevii de la Hârbovăţ nu doar că nu îşi dezvoltă vorbirea, ci adoptă un stil de mimică şi gesturi pe care absolvenţii din alte instituţii pentru hipoacuzici îl înţeleg cu greu. În consecinţă, la absolvire aceşti copii ar putea să nu poată comunica normal nici măcar cu alte persoane cu probleme de auz.

Puţini dintre angajaţii şcolii au făcut studii de specialitate. Majoritatea spun că au învăţat semnele de la copii sau în cadrul unor traininguri organizate chiar la ei în şcoală.

„Doar câteva persoane din şcoală cunosc la perfecţie limbajul gesturilor. Au defectologia terminată, dar defectologia din Chişinău nu are nimic cu surdopedagogia.  Ei nu au învăţat metodică şi gesturi. Am fost instruiţi aici, pe loc, de către o doamnă de la Cahul care este surdopedagog. De la ea am învăţat gesturile, în rest - unii de la alţii. Eu personal nu sunt convinsă că înţeleg tot ce îmi spun copiii”, spune Tamara Iosob, profesoară de educaţie tehnologică.

Conform datelor Ministerul Educaţiei, nicio instituţie de învăţământ superior nu pregăteşte astăzi surdopedagogi, la una din facultăţile pedagogice existând doar un curs special.

Aparatele auditive se prăfuiesc în cui

O piedică serioasă în dezvoltarea limbajului copiilor cu auzul afectat este faptul că unii dintre ei nu folosesc aproape deloc aparatele auditive individuale. În lista angajaţilor nu este prevăzută, cum ar fi logic, o funcţie de inginer, care să se ocupe de reglarea acestor aparate. Aparatele auditive se eliberează de către stat cu o anumită periodicitate, iar familia trebuie să se descurce pe cont propriu în caz că acesta se defectează.

”Ţinând cont de faptul că aceşti copii se află într-o instituţie rezidenţială şi că familiile îi vizitează destul de rar, statul ar trebui să prevadă mijloace pentru examene profilactice periodice, dar şi să beneficieze de asistenţă atunci când aparatele se defectează”, spune Veronica Căpătici.

Chiar dacă nu au condiţii să înveţe a vorbi normal, copiii din şcolile pentru hipoacuzici sunt nevoiţi să înveţe tot programul gimnazial, cu excepţia limbilor străine. Încercând să nu-i diferenţieze de alţi copii, Ministerul Educaţiei nu a elaborat un program educaţional individual, astfel că mulţi dintre cei care nu pot vorbi, trebuie să înveţe teoreme şi probleme serioase din fizică, de exemplu.

Unui copil care nu are vorbirea dezvoltată este foarte greu să îi explici lucruri abstracte. Ei înţeleg bine doar noţiunile foarte concrete. Un copil care nu aude, dar poate vorbi, percepe aceste lucruri cu totul altfel”, spune Maria Negară, director adjunct pentru educaţie la şcoala din Hârbovăţ. Singurul centru de reabilitare a copiilor hipoacuzici riscă să fie închis

40 mii de lei anual pentru un copil instituţionalizat

Statul cheltuie anual circa 40 de mii de lei pentru întreţinerea unui copil într-o instituţie rezidenţială. În 10 ani, cât se află un copil în instituţie, suma se ridică la 400 de mii de lei. Cei care luptă pentru drepturile copiilor cu deficiență de auz  spun că aceşti bani ar avea o eficienţă mai mare dacă ar fi folosiţi pentru achiziţionarea de proteze auditive performante. Aceste costuri sunt mult mai mici decât cele pe care le presupune susţinerea unei persoane cu dizabilităţi pe tot parcursul vieţii.

În cele mai multe cazuri, familiile care au un copil cu astfel de probleme sunt nevoite să lupte pe cont propriu pentru copilul lor. Cei care caută soluţii ajung, de regulă, la Centrul de reabilitare pentru copiii surzi, care este singura instituţie de alternativă creată cu suportul unor donatori străini. Pe parcursul a aproape 10 ani de activitate instituţia a contribuit la integrarea socială a peste 100 de copii și tineri cu probleme grave de auz. Situat într-o grădiniţă din capitală, parcă izolat de restul lumii, centrul atrage anual zeci de familii care sunt dispuse să lupte pentru viitorul copiilor lor. În zilele de vacanţă aici vin pentru reabilitare copii din toate raioanele, iar specialiştii de la centru îi ajută să se integreze în şcolile generale.

Pe 6 iulie 2011 Guvernul a aprobat Programul de dezvoltare a educaţiei incluzive pentru anii 2011-2020. Programul își propune să asigure şanse egale şi acces la educaţie de calitate pentru fiecare copil, tânăr şi adult, inclusiv pentru cei cu dizabilități, la toate nivelurile şi treptele sistemului de învăţământ.

Ca să poată beneficia de serviciile centrului, unii părinţi şi-au lăsat casele şi gospodăriile şi stau acum cu chirie la Chişinău. Alţii vin aici de câteva ori pe săptămână. Treptat, copii care nu vorbeau deloc, învaţă a vorbi, la început mai greu, iar apoi suficient de bine ca să fie înţeleşi de cei din jur.

Angajaţii centrului povestesc cu mândrie despre toţi copiii și tinerii care au trecut pe aici. Chiar dacă nu toţi au ajuns să termine universitatăţi, lucrul cel mai important este că acum ei se pot descurca fără ajutor şi nu sunt dependenţi de cei din jur.

Conform unei scheme în vigoare de decenii, doar instituţiile rezidenţiale beneficiază de finanţare bugetară, nu şi structurile de alternativă. Astfel, deşi ar trebui să fie susţinut de stat, centrul este pe cale să fie închis. Finanţat în exclusivitate din donaţii venite din străinătate, centrul nu este în stare să achite facturile mari la căldură, astfel încât este implicat acum într-un proces în instanţă.

“Cu cine se judecă statul? Cu nişte copii cu dizabilităţi şi cu părinţii acestora, ajunşi la capătul puterilor”, spune Veronica Căpătici, cea care acum zece ani a decis să deschidă centrul în încercarea de a-i ajuta pe cei care doreau un viitor mai bun pentru copiii lor.

Conform datelor Asociaţiei copiilor surzi, în Republica Moldova există peste 2000 de copii cu probleme de auz. Pentru ei, activează o grădiniţă şi trei şcoli speciale.

Copiii și tinerii cu probleme de auz ă şi familiile lor, care au nevoie de consultaţii privind drepturile lor, se pot adresa la:

• Asociația copiilor surzi din Moldova - 28 17 01
• Centrul de Asistenţă Juridică a persoanelor cu dizabilităţi — 28 70 90
• Asociația surzilor -  729922
• Centrul pentru Drepturile Omului, Avocaţii Parlamentari - 23 48 00

În cazuri de discriminare apelaţi la Linia fierbinte a Coaliţiei Nediscriminare 0-8003-8003. Apelurile către această linie sunt gratuite.

Investigaţia a fost realizată în cadrul Campaniei „Jurnaliştii pentru şanse egale şi diversitate”, desfăşurată de Centrul de Investigaţii Jurnalistice cu suportul Fundaţiei Soros-Moldova.