• În R. Moldova sunt înregistrați 15,3 mii de copii cu dizabilități.
• În jur de 90 la sută din copii cu dezabilități sunt privați de dreptul de a frecventa școala

Odată diagnosticat „cu nevoi speciale”, un copil din Moldova are șanse minime să se integreze în societate. Sistemul educațional are o singură referire pentru această categorie de copii - școlile speciale, instituții care îi țin departe de familiile lor, dar și de restul lumii. Părinții care aleg să-și dea copii la școlile din comunitate au de înfruntat o sumedenie de bariere: accesul propriu zis în instituție, refuzul directorilor de a-i școlariza, lipsa unor programe speciale de instruire și multe altele. Potrivit ONG-urilor active în domeniuldrepturilor copiilor, în jur de 90 la sută din copii cu dezabilități sunt privați de dreptul de a frecventa școala.

Cel mai bun elev din clasă nu a fost niciodată la școală

Sergiu are zece ani și este elev în clasa a II-a. S-a născut cu o maladie congenitală și nu se poate mișca decât cu ajutorul scaunului rulant. Deși este unul dintre cei mai buni elevi din clasa în care învață, băiatul nu știe cum arată școala, pentru că nu a mers nicio o zi la școala. În general, de când se ține minte, nu a prea ieșit din casă. Învățătorul îl vizitează de trei ori pe săptămână. În zilele în care are ore, Sergiu e cel mai fericit copil din lume. Îi place să învețe și se ambiționează să aibă de fiecare dată cele mai bune rezultate. Singurele contacte cu lumea înconjurătoare se reduc la rude și apropiați. Sergiu spune că visează să meargă la o școală adevărată, să discute cu copiii, să-și facă prieteni. Dar, deoarece locuiește la etajul VIII al unui bloc în care nu este ascensor, visul băiatului pare a fi unul din domeniul fantasticului. În situația lui Sergiu se află astăzi sute de copii care se văd nevoiți să se mulțumească cu puținul pe care societatea li-l oferă.

Instruirea la domiciliu – o soluție parțială

„După independență nu s-a făcut nici un studiu la nivel republican prin care să se stabilească câți copii cu dizabilități au absolvit cel puțin clasele gimnaziale”, susține Igor Mereacre, director al Asociației „Motivație”. Potrivit lui, mulți copii cu nevoi speciale ajung la maturitate analfabeți. În imposibilitatea de a obține studii, și, implicit, o meserie, majoritatea acestora depind tot restul vieții de ajutoarele sociale. Un studiu efectuat de asociația „Motivație” în trei raioane ale republicii relevă că mai mult de jumătate dintre cei chestionați nu au avut sau nu au acces la educație, această constatare fiind valabilă atât pentru instruirea în instituții de cultură generală, cât și pentru învățământul special. Și asta în condițiile în care în Republica Moldova învățământul preșcolar și cel gimnazial este obligatoriu. Doar 2 la sută din copiii cu dizabilități spun că au priteni cu care comunică. Ceilalți comunică preponderent cu membrii familiei si cu rudele. După cum vedem, aceste categorii de copii, practic, sunt excluse din societate. Numărul copiilor cu dizabilități care merg la școlile din comunitate se cifrează la câteva sute în toată Moldova. Instruirea la domiciliu, propusă de autorități pentru copiii cu probleme grave de sănătate, este o soluție parțială, susțin specialiștii. Asta deoarece, stând acasă, ei nu au parte de comunicare, ceea ce, este chiar mai important decât instruirea. „școala nu presupune doar acumularea de cunoștințe academice, ea ne învață să trăim împreună, să colaborăm, să ne descurcăm în viață. Școala e un model în miniatură al societății în care copilul învață a comunica, a interacționa cu ceilalți”, spune Viorica Cojocaru, director executiv director executiv la Centrul de zi „Speranța”.

Clasele incluzive – o raritate

În toată lumea, copiii cu nevoi speciale învață alături de ceilalți copii, în așa-numite clase incluzive. Potrivit unei definiții UNESCO, educația incluzivă este un mod de educație adaptat și individualizat în funcție de nevoile tuturor copiilor în cadrul claselor în care se regăsesc copii cu nevoi, capacități și nivele de competență foarte diferite. În Moldova clasele incluzive sunt o raritate. Puținele clase existente au fost deschise la insistența și cu efortul părinților care au dorit să le ofere copiilor lor o șansă de a se integra în societate. Ministerul Educației recunoaște că procesul de organizare a învățământului incluziv e abia la început de cale. Agnesa Eftodi, șefa direcției educație preșcolară și învățământ general la Ministerul Educației este de părerea că sistemul educațional din țara noastră încă nu este pregătit sub aspect de infrastructură dar și sub aspect atitudinal pentru realizarea educației incluzive. „Deși 70 la sută din cadrele didactice indică faptul că în școala în care ei predau sunt copii cu dizabilități, doar jumătate din cadrele didactice consideră că acești copii ar trebui să învețe în școlile comunitate. Totodată, fiecare al treilea elev din clasele superioare nu este de acord cu afirmația că în școala lor pot învăța și copiii cu dizabilități”, se arată în Studiul sociologic “Educația de bază în Republica Moldova” realizat anul trecut.

Lipsiți de viitor

“Un loc în societate și un viitor” – este tot ce-și dorește Rodica țurcan, o mamă care de mai bine de șapte ani luptă ca să dovedească celor din jur că băiatul ei este la fel ca toți copiii. Cătălin, feciorul ei, suferă de o maladie congenitală care ce se manifestă prin dereglări în mișcare și în dezvoltarea mintală. În septembrie curent, Cătălin a mers pentru prima dată la școală. Acum învață împreună cu copiii sănătoși. Însă acest triumf a fost obținut cu greu și a presupus anumite jertfe, în primul rând financiare, băiatul fiind înscris la o instituție privată, singura care a acceptat să-l școlarizeze. Părinții lui Cătălin ar vrea ca fiul lor să studieze în baza programelor adaptate și să aibă profesori pregătiți care să-i ofere și sprijin, să se afle întrun mediu prietenos la școală și chiar să fie îmbunătățite căile d eacces în instituție pentru copii cu nevoi speciale. Copii sunt prietenoși cu Cătălin, lucru care nu se poate spune despre unii dintre părinți, care nu-și ascund uneori nemulțumirea. “Copiii bolnavi nu au ce căuta alături de cei sănătoși, locul lor e în școlile speciale”, consideră Elena, mama unei colege de clasă a lui Cătălin. Cazul lui Cătălin nu e unul singular. Majoritatea famiilor cu situații similare au de trecut, în primul rând, peste indiferența celor din jur.

Convenția ONU – nu e argument pentru unii directori de școală

Unul dintre motivele pentru care mulți copii cu dizabilități nu frecventează școala este reticența directorilor. Deși, Convenția ONU cu privire la drepturile copilului prevede asistență specială și educație pentru copiii cu nevoi speciale, acest document internațional, nu reprezintă un argument convingător pentru unii managerii școlari, care găsesc o sumedenie de motive ca să nu înscrie un copil cu dizabilități la școala din comunitate. Directorii fie că îi sfătuiesc să-și dea copiii la internat, fie le propun instruire la domiciliu.“Arătați-mi legea”, - așa spun cei mai mulți directori atunci când încercăm să școlarizăm un copil cu nevoi speciale și ne promit să organizeze instruirea la domiciliu. Însă, profesorul vine la copil cel mult până în clasa IV, după care familia este îndemnată să renunțe la carte”, afirmă Tatiana Seredenco, director executiv asociația obștească „Azi” Cahul. Majoritatea părinților spun că au avut probleme când au încercat să-și înscrie copiii la școala din localitatea de baștină. Este și cazul unei fetițe din raionul Leova, care acum e mândria școlii. Directorul nici nu a vrut să audă despre înscrierea fetei în clasa I, argumentând că niciun învățător nu va dori să-și asume o asemenea povară. Mama fetei, însă, nu a cedat și a bătut la ușile mai multor instanțe din raion până a reușit să obțină respectarea dreptului copilului ei la studii. Alina e acum în clasa III, are o mulțime de prieteni și e greu de crezut că până a merge la școală, practic nu a ieșit din ogradă și nu a comunicat cu copiii.

Banii statului – dați pe vânt

Analizele financiare, efectuate în cadrul proiectelor de reformare a sistemului rezidențial, relevă că în fiecare an pentru întreținerea unui copil cu nevoi speciale în instituțiile speciale se cheltuiesc cel puțin 20-30 de mii de lei, cea mai mare parte revenind cheltuilelilor salariale, întreținerea clădirilor, etc. Cheltuielile generale calculate pentru întreținerea unui elev în instituțiile rezidențiale sunt de 2-3 ori mai mari decât cele pentru copiii aflați în casele de tip familial și de 5-6 ori mai mari decât cele pentru elevii din instituțiile de învățământ general. Elizaveta Iurcu, specialist principal în problemele copiilor și familiilor în dificultate din raionul Orhei susține că statul nu are o politică eficientă de gestionare a mijloacelor financiare destinate copiilor. "Sumele enorme care se cheltuie pentru întreținerea copiilor în instituțiile speciale ar trebui readresate părinților. Să se calculeze toate necesitățile unei familii cu un copil cu dezabilități și să i se ofere sprijinul de care are nevoie pentru a-și crește copilul. Avem cazuri în care copilul revine în familie la 18 ani din școala specială, dar e străin și pentru familie, și pentru comunitate”, spune Elizaveta Iurcu.

Legea creează probleme

Reprezentanții mai multor ONG-uri active în domeniul drepturilor omului susțin că legislația actuală este discriminatorie în raport cu copii cu dezabilități. Legile existente nu interzic, dar nici nu favorizează includerea copiilor cu nevoi speciale în școlile generale. De exemplu, Legea privind protecția socială a invalizilor spune că “Invalizii fac studii generale, medii de specialitate și superioare în instituții de învățămînt de tip general, iar în caz de necesitate, în instituții de învățămînt speciale”. În același timp, Legea învățământului și Legea privind drepturile copilului fac referință la educația copiilor cu dizabilități doar în contextul învățământului special. Aceste prevederi ale legislației naționale vin în contradicție cu prevederile Convenția ONU privind drepturile copilului, susține Ion Ciubotărică, jurist la Centrul de Asistență juridică pentru persoanele cu dizabilități. Pentru că legislația în domeniu este extreme de permisivă, unii directori refuză școlarizarea copiilor cu dzabilități. Legislația în domeniul educației trebuie să dea prioritate instituțiilor de învățămînt general în procesul de educare și instruire a copiilor cu dizabilități, iar la instituțiile speciale să se recurgă doar în cazurile cele mai grave, susțin juriștii de la Centrul de Asistență juridică pentru persoanele cu dizabilități. Ignorați sau chiar respinși de societate, copiii cu dizabilități își pierd, încet-încet, dreptul la o viață normală. Pașii făcuți de autorități sunt atât de mărunți, încât riscăm să mai pierdem o generație de copii.

Investigatia a fost realizata cu suportul UNICEF