Drepturile copilului

Marginalizaţi pentru că sunt speciali

Foto: CIJM

Un nou an şcolar bate la uşă, iar instituţiile de învăţământ îşi pregătesc sălile de clasă pentru a primi elevii. Însă câte dintre acestea sunt gata să accepte fără a sta pe gânduri şi copii cu deficienţe fizice sau mentale? Câţi dintre părinţi înţeleg că trebuie să-şi dea copilul la o şcoală obişnuită? Şi cât de pregătită este comunitatea să recunoască drepturile acestor categorii de persoane?

Satul Peresecina din raionul Orhei este una dintre primele localităţi din Republica Moldova în care atât grădiniţa cât şi şcoala acceptă şi copii cu deficienţe fizice sau mentale. Primii copii cu cerinţe speciale (CES) au fost integraţi în aceste instituţii încă în anul 2005, iar rezultatele se fac vizibile abia acum.

Acest lucru nu ar fi fost însă posibil fără implicarea comunităţii şi sprijinului organizaţiilor neguvernamentale. Asta pentru că acum nouă ani în ţara noastră nu exista nicio lege care să oblige instituţiile să accepte aceşti copii. Marginalizaţi şi feriţi de ochii lumii, singura soluţie în cazul lor erau şcolile speciale şi internatele.

Maria Leahovici, mama unui băiat de 21 de ani din satul Peresecina povesteşte că a parcurs un drum deloc uşor până să îşi vadă feciorul integrat în comunitate. ”Am un copil cu retard mental. L-am dus la şcoala internat, pentru că la şcoală nu era accept. Când l-am adus de la internat parcă era un urs scos din cuşcă”, povesteşte femeia.

Acum băiatul ei este independent şi asta datorita faptului că familia a luat decizia de a-l scoate din internat şi de a-i oferi o educaţie în cadrul Asociaţiei de sprijin a copiilor cu handicap fizic din Peresecina.

Şi-au schimbat locul de trai pentru a-şi da copilul la grădiniţă

Foto: CIJM

La 1 septembrie, Marcel Lupan, va merge pentru prima dată la şcoală şi va fi cel de-al 29-lea elev cu CES acceptat de instituţie. ”Noi, ca părinţi, vrem ca şi copilul nostru să înveţe la şcoală, indiferent dacă merge pe picioarele lui sau în scaun rulant”, spune mama băiatului, Larisa Lupan.

La vârsta de 10 luni, Marcel Lupan a fost diagnosticat cu paralizie cerebrală infantilă. În timpul naşterii, copilul a suferit o asfixie care i-a afectat mai multe părţi ale creierului, responsabile de funcţiile motorii.

Copilul este dependent de scaunul rulant, nu-şi poate folosi mâinile, iar pentru că i-au fost afectaţi muşchii faciali, nu poate mesteca şi nici vorbi. În cei trei ani de grădiniţă Marcel a înregistrat progrese vizibile. Este un băiat zâmbitor, sociabil şi a învăţat să comunice cu ajutorul privirii.

Pentru a-şi da copilul la o instituţie preşcolară obişnuită, părinţii au fost nevoiţi să-şi schimbe locul de trai în satul Peresecina, raionul Orhei, aflat la o distanţă de aproape 50 de kilometri. Asta deoarece în localitatea de baştină, satul Țipala din raionul Ialoveni, nici grădiniţa şi nici şcoala nu erau pregătite să-l accepte pe Marcel.

Până a fi înscris pe lista de elevi, copilul a trecut printr-o evaluare amplă, care a permis profesorilor să întocmească un plan individualizat în baza căruia urmează să studieze la şcoală.

Profesoara, care a participat la evaluarea băiatului, recunoaşte că iniţial a avut dubii şi nu era sigură că acesta va face faţă cerinţelor şcolii, în condiţiile în care este dependent de scaunul rulant şi are deficienţe în vorbire. ”La început stăteam pe gânduri. Ulterior, după ce l-am cunoscut mai îndeaproape am decis că trebuie să vină şi am găsit nişte modalităţi de a lucra în echipă”, povesteşte Elena Pruteanu, cadru de sprijin, Liceul Teoretic ”Alexandru Donici” din satul Peresecina.

Nu toţi părinţii, însă, aleg să îşi dea copilul la o şcoală obişnuită. Cei mai mulţi dau vina pe faptul că şcolile încă nu sunt pe deplin adaptate ca să lucreze cu această categorie de copii. ”Părintele are temerea că îşi va da copilul la şcoală şi va fi pus în ultima bancă. I se va da o foaie şi un creion colorat şi i se va spune, fă ce vrei numai nu încurca celorlalţi să înveţe”, explică printr-un exemplu atitudinea unor părinţi Valentina Chicu, şefa direcţiei învăţămînt preuniversitar din cadrul Ministerului Educaţiei.

Acces limitat cu rampe de formă sau lipsa lor

Foto: CIJM

Chiar dacă de 10 ani grădiniţa din Peresecina acceptă şi copii cu dizabilităţi, clădirea instituţiei nu este pe deplin adaptată. Deşi există o rampă de acces la intrare, aceasta nu corespunde normelor, fiind destul de abruptă, nu are bară de susţinere, iar pe timp de iarnă sau ploaie este alunecoasă.

Mai mult decât atât, accesul până la această rampă este anevoios din cauza treptelor neadaptate din curtea instituţiei.

Directoare grădiniţei din satul Peresecina recunoaşte că mai sunt multe probleme, dar că are nevoie de resurse financiare pentru soluţionarea lor. Pe lângă lipsa accesului, şefa instituţiei vorbeşte şi despre salariul foarte mic al personalului grădiniţei, care trebuie să facă faţă unui volum mare de muncă. O problemă la fel de gravă este că unii angajaţi ai grădiniţei continuă să se opună reformei de incluziune a copiilor cu nevoi speciale. ”Unii colegi nu acceptă pe deplin aceste schimbări şi asta deşi pe parcurs am organizat mai multe activităţi instructive - mese rotunde, seminare”, explică directoarea grădiniţei, Zinaida Fratea.

Prima în clasă la învăţătură

În aceeaşi localitate, satul Peresecina, am întâlnit-o şi pe Iulia, o fetiţă de 9 ani. Copila, care este ţintuiţă într-un scaun rulant, este eminentă clasei, avînd cea mai bună reuşită la învăţătură.

Iulia are o afecţiune numită în popor ”boala oaselor de sticlă”. ”La opt luni, a avut prima factură, la un an – a doua, după care i s-a pus diagnosticul osteogeneză imperfectă. Orice mişcare bruscă este urmată de o fractură. Iulia are până în prezent vreo 50 de astfel de farcturi. Operaţii are şapte”, ne spune Uliana Leahovici, mama Iuliei, care este mândră ca în ciuda problemelor de sănătate fata ei are succese mari la şcoală.

Atitudinea localnicilor faţă de problemele de sănătate ale Iuliei nu a fost întotdeauna una înţelegătoare. ”Cineva crede că Iulia nici nu poate vorbi dacă stă în scaun cu rotile”, adugă mama fetei.

Discriminează nu doar oamenii de rând, dar şi reprezentaţii instituţiilor statului. ”Când vine asistentul social el nu vorbeşte cu copilul, dar cu mama. De ce? Trebuie să comunice cu copilul. Să-l întrebe ce nevoi are, cum se simte”, punctează doamna Leahovici.

Serviciul „Asistentul Personal”, nefuncţional

De la începutul anului trecut a intrat in vigoare Serviciul Social „Asistentul Personal”, iar părinţii copiilor cu dizabilităţi pot aplica pentru această funcţie. „Serviciul de asistenţă personală serveşte mai multor scopuri de incluziune socială şi suport pentru persoanele cu dizabilităţi, dar de asemenea, rezolvă şi o problemă de angajare a părinţilor acestor copii”, susţine Arcadie Astrahan, consultant PNUD în drepturile omului, sănătate şi dizabilităţi.

Deocamdată, însă, puţini părinţi sunt angajaţi de stat în calitate de asistenţi personali, asta deoarece puţine cereri sunt aprobate. ”Legea există, dar nu funcţionează. Din toţi părinţii pe care îi cunosc, niciunul nu este încadrat în această muncă”, mărturiseşte Uliana Leahovici. Femeia ar vrea să fie angajată în calitate de asistent personal al fiicei sale pentru un salariu de 1200 de lei, dar nu înţelege de ce, în acest caz, statul îi va lua cei 500 de lei din pensia copilului şi aşa destul de mică, de numai 800 de lei.

„Când am dat copilul la şcoală, era o rampă şi atât”

Foto: CIJM

Părinţii Iuliei şi-au dat fetiţa la şcoala din sat chiar dacă instituţia nu era pe deplin pregătită să accepte un copil în scaun cu rotile. ”Când am dat copilul la şcoală, era o rampă şi atât”, îşi aminteşte mama Iuliei.

Acum adolescenta frecventează şi cursurile din cadrul clasei incluzive, care se află în incinta Liceului ”Alexandru Donici”. Pentru a ajunge aici, eleva trebuie să traverseze strada naţională, intens circulată, care desparte blocul claselor primare de cel al claselor liceale.

În clasa incluzivă o întâmpină profesoara Elena Pruteanu, care este şi cadrul de sprijin pentru copii cu nevoi speciale. Clasa a fost înfiinţată în 2008, iar la începutul activităţii acesteia nu a fost uşor,. Şi asta din cauza că unii dintre profesori s-au opus şi nu erau de acord să accepte şi să lucreze cu aceşti copii, care în procesul de studiu au nevoie de o abordare individuală. „O parte din profesori ne-au susţinut, alţii însă nu că nu ne-au susţinut, dar nu ne-au înţeles corect”, povesteşte Elena Pruteanu.

Excluziunea e discriminare

Excluziunea sau neacceptarea copiilor cu nevoi speciale din societate, în general, şi de instituţiile de învăţământ, în particular, este discriminare. De acest lucru ne atenţionează experţii internaţionali. ”Discriminarea se manifestă printr-un tratament negativ al unor persoane, bazate pe nişte criterii de comportament. Școala este importantă, deoarece educaţia este locul de unde îşi are începutul acest fenomen”, explică Claude Cahn, Consultant în drepturile copiilor în oficiul Înaltului Comisariat ONU pentru Drepturile Omului.

Educaţia incluzivă este în prezent una din priorităţile Ministerului Educaţiei care de rând cu organizaţiile neguvernamentale depun eforturi pentru a integra copiii cu nevoi speciale în şcolile obişnuite din comunitate. Sunt unele rezultate, însă mai sunt încă multe de făcut.

”Avem instituţii de învăţământ în care educaţia incluzivă este sprijinită continuu, iar cadrele didactice sunt convinse că locul fiecărui copil este în şcoală. Dar avem, cu părere de rău, şi situaţii în care cadrul didactic ştie ce trebuie să facă, dar nu întotdeauna vrea să facă acest lucru”, susţine Valentina Chicu.

În opinia experţilor incluziunea copiilor cu dizabilităţi trebuie să aibă continuitate începând de la grădiniţă, facultate şi până la încadrarea în câmpul muncii. Un rol aparte îl au şi părinţii, de rând cu asistenţii sociali şi cadrele didactice, dar şi fiecare membru al societăţii. ”Reforma sistemului educaţional în ceea ce priveşte crearea şcolilor incluzive nu va avea succes atâta timp cât atitudinea profesorilor, asistenţilor sociali şi a comunităţii în general nu va fi schimbată”, susţine Daniela Mămăligă, reprezentanta asociaţiei ”Parteneriate pentru fiecare copil”.

Integrarea copiilor cu nevoi special în instituţii de învăţământ nu este altceva decât respectarea drepturilor acestor categorii de copii, iar paşii pe care îi face Republica Moldova în această direcţie sunt din ce în ce mai vizibili, spun experţii internaţionali. ” Există politici din ce în ce mai interesante şi bine construite, care sunt menite să lupte în general cu discriminarea, şi, în special, în sfera educaţiei”, conchide Claude Cahn.

La începutul acestui an, fiecare raion din republică a constituit un fond special pentru educaţia incluzivă. În acest scop, autorităţile au alocat circa 2% din bugetul local. În prezent numărul copiilor cu nevoi special din instituţiile de învăţământ a depăşit cifra 4000.

Articolul a fost realizat în cadrul Campaniei „Jurnaliştii pentru şanse egale şi diversitate“, desfăşurată de Centrul de Investigaţii Jurnalistice cu suportul Programului Egalitate şi Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova. Instituţia finanţatoare nu influenţează în niciun fel subiectul şi conţinutul investigaţiilor publicate.

Materialele de pe platforma www.investigatii.md pot fi preluate în limita a 1.000 de semne. În cazul paginilor web, în mod obligatoriu, trebuie indicată sursa şi linkul direct la articol. În cazul publicațiilor tipărite, posturilor de radio și televiziunilor va fi indicată sursa. Preluarea integrală este permisă doar în condiţiile unui acord prealabil cu Centrul de Investigații Jurnalistice.

Comentarii