Sute de copii din ţara noastră trăiesc în stradă.  Deşi nu au atins încă vârsta majoratului, aceştia sunt pe cont propriu, iar viaţa lor nu are aproape deloc tangenţe cu copilăria.  Îi vedem zilnic hoinărind pe drumuri, prin gări sau prin parcuri. Dimineaţa, când ieşim din casă, ne întâlnim cu ei la  ghenele de gunoi, unde caută  de mâncare sau adună sticle de vânzare.  Asemenea unor pui de cuc, au rămas într-o zi singuri - excluşi din familie, din viaţa socială, fără acte de identitate şi, de multe ori, fără a şti măcar cum să-şi scrie corect numele.  

Gunoiştea: şi casă, şi masă

Gunoiştile sunt amplasate de obicei departe de oraşe, pentru ca mirosul, mizeria şi infecţiile să nu afecteze viaţa locuitorilor. Cu alte cuvinte, la periferie.  Pentru copiii străzii, însă, aceste locuri au devenit casă şi masă. Zeci de copii ai nimănui scormonesc zilnic prin gunoaie căutând mâncare şi obiecte pe care ar putea să le vândă, în principal sticle şi metal.

Angajaţii Centrului de Plasament Temporar al Minorilor din Chişinău organizează periodic razii pentru a-i depista pe aceşti copii şi pentru a le oferi un adăpost pentru o perioadă de timp. Dar nu e un lucru simplu să-i ajuţi, pentru că, din cauza că au fost stigmatizaţi şi discriminaţi toată viaţa lor, sunt neîncrezători, spune şeful Centrului, Viorel Josan.

 „Sentimentul fals al libertăţii, pe care îl resimt aceşti copii atunci când ajung în stradă, îi împiedică să realizeze că un astfel de comportament le compromite viitorul. Ei se organizează în grupuri, în care toţi par a fi „egali”. Astfel, ei cred că şi-au găsit mediul perfect, unde nu vor fi reprobaţi sau stigmatizaţi”.

Într-una din aceste razii  i-am cunoscut pe copiii gunoiştii municipale. Îmbrăcaţi în haine rupte, mirosind urât şi cu faţa murdară, aceştia o iau la fugă atunci când observă maşina Serviciului de plasament, care vine să îi ia de aici şi să îi apleseye, cel puţin pentru un timp, într-un adăpost. Din cei vreo zece copii de la gunoişte, doar trei au ajuns la Centrul de plasament.

 Gheorghe Mişcoi, şeful gunoiştii municipale, spune că prezenţa copiilor aici este ceva tradiţional şi greu de combătut. Încercările de a-i alunga nu dau efect, pentru că aceştia fug, însă revin noaptea ori a doua zi, în număr şi mai mare. ,,Sunăm la poliţie, avem paznici care-i mai alungă. Dacă nu reuşim, vine poliţia şi îi ia de aici. Cred că sunt nevoiţi să vină aici, dacă ar avea acsă şi amsă nu ar mai căuta prin gunoaie”.  

După ce sunt recuperaţi de la gunoişti, din guri de canalizare sau din gări, începe lupta pentru  integrarea copiilor.  „Majoritatea ajung  la noi într-o stare deplorabilă. Aflându-se la gunoişte, ei pierd ideea de igienă. În primul rând, e nevoie să fie dezinfectaţi, să facă o baie, după care li se oferă  îmbrăcăminte de schimb pentru perioada plasării. Fiecare dintre ei are o dramă în spate, de aceea încercăm să ajustăm soluţiile ”, povesteşte Maria Sanduţă, inspector superior al Serviciului de profilaxie.

De multe ori, eforturile specialiştilor Centrului nu se soldează cu succes. Rar cine dintre copiii străzii renunţă de bună voie la vagabondaj, mai ales că statul şi familia nu le prea oferă alternative.

 „Sunt copii care nu acceptă ajutorul nostru.  Şi-au creat un stereotip de existenţă şi le e greu să accepte condiţii normale de viaţă. Cei mai mulţi nu ratează ocazia să fugă de la centrulde plasament, chiar dacă aici au toate condiţiile”, explicăDiana Meleca, psiholog la Centrul de Plasament pentru Minori. 

Puii de cuc sau copiii nimănui?

Marius, un copil de 13 ani, locuieşte de mai multă vreme în stradă. Prima dată a fugit de acasă după moartea mamei sale. Pentru că tatăl său îl bătea crunt, şi uita să îi dea de mâncare, adolescentul a decis să îşi câştige singur existenţa, alegând să cerşaescă pe străzi. Băiatul, care locuieşte acum la centrul de plasament,  povesteşte că, de când se ţine minte, vecinii şi colegii de clasă au râs de el şi l-au batjocorit pentru simplul motiv că era îmbrăcat mai prost şi provenea dintr-o familie cu reputaţie îndoielnică.

Înainte de a ajunge la gunoişte, băiatul le-a dat o lecţie „glumeţilor”, pătrunzând în casele acestora şi devastându-le. Marius nu reuşeşte să se integreze în nicio şcoală, deşi specialiştii Centrului au încercat de două ori să-i găsească un loc potrivit. Băiatul fuge de fiecare dată din instituţiile în care este plasat. ,,Nu-mi place acolo, parcă-s în puşcărie. Mai bine în stradă. Am început a fura din cauza că unii veneau îmbrăcaţi mai bine şi arătau cu degetul la mine şi râdeau. Pe banii câştigaţi din cerşit, împreună cu băieţii, ne cumpărăm clei şi mâncare, dar mai mult clei”.

Psihologul Diana Meleca încearcă să-şi explice fenomenul recidivant. „Copiii de genul lui Marius au în spate poveşti triste, dramatice. Aceştia au fost nu numai neglijaţi şi abuzaţi de oamenii apropiaţi, dar şi trataţi cu indiferenţă şi circumspecţie de cei din jur... Doar în momentul în care societatea va realiza că trebuie să-i ajute din clipa în care abia încep problemele, situaţia s-ar putea schimba. Societatea trebuie să-i accepete, pentru că şi ei au demnitate şi drepturi. De obicei, ajung în stradă pentru că sunt lipsiţi de elementara căldură sufletească”.

Analfabete la 17 şi 14 ani

Mariana şi Cristina, două surori din Chişinău, au fost recuperate de la Gara Feroviară. Atunci când au fost găsite, cu un an în urmă, erau absolut analfabete, fără acte de identitate, nepieptănate şi murdare. Fetele înţelegeau cu greu întrebări simple, iar vocabularul lor era constituit din foarte puţine cuvinte. Destinul lor este unul cutremurător. Au ajuns în stradă, pentru că nu mai puteau suporta atmosfera din familie: beţiile permanente ale părinţilor, violenţa şi neglijarea. Rudele le-au întors spatele, iar oamenii din jur nu le-au ajutat niciodată, atunci când le solicitau sprijinul.”Tata ne bătea. O rugăm de mai multe ori pe  mama să ne dea la școală, dar nu vroia. Locuiam într-o cameră dintr-o casă aflată în construcţie, fără apă şi căldură. Tata şi mama  cheltuiau banii pe băutură. Ne alungau de acasă şi  ne băteau”, povesteşte Cristina.

Specialiştii Centrului au găsit o soluţie pentru cele două surori. În colaborare cu Serviciul de Asistenţă Socială din Ucraina, căci fetele s-au născut acolo, li s-au făcut acte de identitate. Dornice să aibă o viaţă mai ună şi să nu mai revină niciodată la calvarul de acasă Mariana şi Cristina muncesc de zor ca să recupereze golorile din educaţie. Au învăţat deja literele şi vor să ajungă croitorese.  

Asistenţa socială: unde este, unde nu-i

Fenomenul stradal este doar o consecinţă, cauzele, de obicei, se ascund în familii, iar depistarea copiilor cu probleme este pusă în sarcina asistentului social din localitate. Chiar dacă în Chişinău şi în raioane sunt luate în evidenţă majoritatea familiilor „vulnerabile”, totuşi, mulţi copii rămân în afara sistemului de învăţământ. Unii dintre ei fug în oraşe mai mari, unde completează rândurile copiilor străzii. Chiar dacă, în ultimii ani, în sistemul de asistenţă socială se observă un oarecare reveriment, asistenţii sociali nu reuşesc întotdeauna să facă faţă situaţiei. Numărul acestora  este de aproximativ 1200, iar fiecăre în parte este nevoit să asiste de la 3000 la 5000 de persoane.
Mulţi experţi, dar şi asistenţi sociali, sunt de părere că ar trebui reevaluat Codul Familiei, în sensul responsabilizării părinţilor. Psihologul şcolar Maria Burlacu crede că: “Nu e corect să pui în sarcina asistentului social toate problemele comunităţii. Având foarte multe persoane de asistat, acesta nu va face faţă, mai ales că nici salariul nu este prea motivant. Încercăm să-i ajutăm şi noi, în sensul depistării copiilor cu probleme familiale, dar şi psihologi şcolari nu sunt în orice şcoală. E necesar să fie implicaţi părinţii mai mult, să ajungă să conştientizeze că misiunea lor nu s-a încheiat odată cu naşterea copilului. Mulţi dintre ei aşteaptă doar ajutoare de la stat, cu fraza: - Eu i-am născut pentru ţară! Copiii sunt ai noştri, iar unde nu ajunge statul, trebuie să ajungă compasiunea şi dorinţa de a-i ajuta pe copiii aflaţi în dificultate”.

Am întrebat-o pe doamna doctor conferenţiar, directorul Centrului de Reabilitare “Armonie” din Chişinău, Lucia Savca, dacă şcoala este pregătită să depisteze şi să ajute copiii cu probleme familiale, de vreme ce profesori de matematică sau de desen au devenit peste noapte psihologi şcolari.”Psihologi s-au făcut şi unii profesori la pensie sau cei cărora nu le ajungeau ore. Fără îndoială, ei pot face educaţie foarte bună, dar nu sunt pregătiţi să identifice şi să gestioneze situaţiile critice. În centrul nostru, adolescenţii ajung de multe ori cu dificultăţi de suprafaţă, cum ar fi abandonul şcolar, dar discuţiile şi evaluările psihologului pot stabili motivul care a determinat acest comportament. Am făcut terapie cu o domnişoară cu gânduri suicidale, o fată foarte simpatică, dar care o ţinea una şi bună-Sunt cea mai urâtă, nu mă pot suporta, nu mai vreau să trăiesc. A fost adusă de tatăl său, care se temea s-o lase singură în casă, deoarece a găsit-o într-o zi lângă aragaz, în stare semiconştientă, într-o tentativă de a se sinucide. Am depistat că, atunci când avea 3-4 ani, fetița a fost folosită de verișorii săi în jocuri sexuale. Cât era mică nu conştientiza cele întâmplate, iar când a crescut şi a realizat ce s-a întâmplat, a trecut printr-un şoc căruia nu-i putea face faţă. Spuneţi-mi, cum ar putea un psiholog fără pregătire specială să depisteze şi să rezolve probleme de genul acesta?”.

Statul și sectorul asociativ, mână de mână

Deoarece statul nu dispune de resurse materiale şi umane suficiente, lansarea unor centre de plasament în arealul asociativ, către care ar fi delegate o parte din responsabilităţile de plasare şi reintegrare a copiilor străzii şi a celor rămaşi fără îngrijire, ar putea fi răspunsul adecvat la situaţia în care mii de copii rămân încă în stradă. 
Fundația “Regina Pacis” este o organizaţie de binefacere, dar care funcţionează nu doar din banii ce ajung în Moldova de la donatorii italieni.
”Elaborăm proiecte adiţionale, prin care câştigăm resurse suplimentare. Astfel, putem oferi mai multe oportunităţi de integrare a copiilor aflaţi în dificultate, şi anume să extindem lista de laboratoare de orientare profesională. Dacă iniţial, atunci când lucram preponderent cu copiii străzii, le propuneam doar un pat curat şi un acoperiş de-asupra capului, acum îi implicăm în activităţi extraşcolare, cum ar fi laboratoarele de informatică, de prelucrare a lemnului, de pictură, de origami, de studiere a limbilor străine. Aşa le-am atras interesul, pentru că am asistat copii care locuiau şi câte 4 ani în stradă şi e foarte greu să-i convingi că şi ei sunt utili, că şi ei pot realiza ceva, că societatea are nevoie de ei. Atunci când un copil vede că a produs ceva, iar profesorul îl încurajează, îi creşte respectul de sine”, menționează directorul Fundației, Ilie Zabica.

Fundația a deschis și un Centru de Plasament, unde sunt găzduiți copiii străzii și cei orfani.  De aici,  copiii fug foarte rar, spune managerul Centrului Inga Platon.”Copiii străzii au complexe mari, au probleme la școală, dar nu au în spate o familie care să-i apere. Chiar dacă, conform legislației, un copil poate să stea în plasament de la jumătate de an până la un an, unii discipoli de-ai noștri rămân aici chiar până ating majoratul. Nu îi mutăm dintr-un centru în alltul, ci stau cu noi până ne asigurăm că se pot descurca pe cont propriu”.

Dacă aţi observat copii în stradă, alertaţi instituţiile abilitate sau organizaţiile de caritate, care se ocupă de copiii aflaţi în dificultate:

• Centrul de Plasament Temporar al Minorilor din Chişinău - tel. 022 - 27-40-18
• Centrul de Plasament „Regina Pacis” – tel. 022 – 79-13-85
• Ministerul Muncii, Direcţia protecţie afamiliei şidrepturilor copilului - tel: 022 - 26-93-43
• Primăria mun. Chişinău, Direcţia pentru Protecţia Drepturilor Copilului – tel. 022 - 24-27-02

Una dintre numeroasele istorii de succes înregistrate de acest centru de plasament este cea a două surori recuperate din stradă. Fetele erau  toxicomane și trecuse prin mai multe exeprienţe de abuz.  Chiar dacă efortul de a le integra a durat 9 ani, a meritat. Acum surorile fac parte din echipa ”Regina Pacis”, au un salariu decent și o viață la care nici nu puteau visa atunci când completau rândurile copiilor străzii.  Numai de la începutul anului, în municipiul Chișinău au fost recuperaţi din stradă peste 1020 de copii.

Investigaţia a fost realizată în cadrul campaniei „Jurnaliştii pentru şanse egale şi diversitate”, desfăşurată de Centrul de Investigaţii Jurnalistice cu suportul Programului Egalitate şi Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova.